Marin IFRIM

În cetatea sugrumătorului de lumânări. Jos pălăria!

La intrare, un sugrumător manual de fitile, de lumânări, cu niște burice
Ale degetelor de pompier al unor incendii cosmice, îmi spune să-mi
Scot pălăria. Și sunt doar la intrare. Până la altar sunt sute de oameni,
Ca și mine, veniți aici să lase ceva și să ia altceva în loc: ceva între
Bine și rău. Mă uit la el și-mi zic: ăsta nu e de aici. Și cuvânt în
Casa Domnului: măi păcăliciule, dă-te într-o parte, mânâncă ceară,
Nu mă duce-n ispită. E primăvară și după ritual o femeie în negru
Va bate covoarele în fața bisericii. Parcă văd cum sar puricii din covoare
Tălpuite de generații duse. Mi-am stricat ziua. Stingătorul manual
De lumânări e o profesie la negrul luminii de lumânare. Și dă ordine
La pălării. Te întoarce din drum. Intrarea în biserică e ca intrarea
În Mormântul Sfânt. Intri ca să-L cauți pe cel care încă îți cară
Crucea. Și vine pălărierul. Până la preoți te îngroapă în ceară trântorii
Din jurul capelei. Cu fitil cu tot. Mă întorc din drum, pur și simplu.
Nu pot privi o clădire de cult prin ochii unui postat hrănit cu pomeni
Obligatorii. Cu cozonac parfumat și colivă muncită. O matahală care
Ar putea scoate cărbuni din iad, dar care preferă să facă instrucție
Suplimentară cu firavele bătrâne din dotare. Visez altarul. Văd bine.
Văd popii locului, cupola bisericii, înălțimile de sub tălpile cerului.
Și sugrumătorul manual de fitile care-mi cere să dau jos pălăria de pe cap.
În semn de respect pentru mă-sa, îi las pălăria în strana cuvintelor.
Uneori credința intră în capete de ceară și se topește precum înghețata.
Inși precum politicienii, mâncători de morți încă nenăscuți. Viitorul
E așa cum sună clopotul: din-dang-yin-yang. Jos pălăria…