Marin IFRIM

Pe această planetă suspendată între ceruri

Omul nu are nevoie de revoluții, ci de mici și profunde evoluții. I-aș da aripi
De la mine, zice un înger dimineața din mijlocul nopții, sorbind cu poftă un
Ceai de mușețel galactic, referindu-se la omul său din dotare. Parcă ar bea
Icoane alb-negru, parcă s-ar uita direct în retina mea, omul îngerului boem.
Mi s-a spus cândva că există îngeri. Mi s-au dat de sub senin desene
Cuvinte, vorbe filozofice, cânturi bisericești, gânduri imposibil de străbătut
Dacă nu ai un înger pe umăr, suflându-ți aer curat în plămâni. Nu e celulă în
Corp să nu aibă memorie, îngerul e doar un profesor de aducere aminte, pentru
O nouă promoție bipedă. Între anotimpuri și frunze de ceai din flori sângerii
Totul e simplu: ”Când legile apără privilegiile se instaurează tirania” (Simon
Bolivar, parcă). Doar aici, la oameni. Dincolo, la îngeri, în cuiburi de nori
Omul se naște precum ploaia venind în maternități din ce în ce mai simple.
După naștere, fiecare înger devine om, își trăiește propriul pământ și scoate ierburi
Din corpul său, din care cresc biserici și aripi pentru lumina din miezul istovit
Al întunericului.  Femeia ta, copilul tău, prietenii și dușmanii tăi ar putea
Trăi sub aripile îngerului tău, dacă ei nu ar avea înger, dacă tu ți-ai iubi măcar
Singurul înger de care ai avut parte. Parcă vine un alt fel de sfârșit al lumii
Parcă am obosit cu toții, de Sus până jos, din cerul de sus până în cerul de jos
Pe această planetă suspendată între ceruri, precum un păianjen fixat în firele
Sale pline cu insecte nevinovate. Pământul mănâncă orice, numai suflete nu.
E și asta o promisiune, o stare de înger în vacanță. O stare de om îngerat, nu
Ingerat ca și cum am întoarce iarba pe dos și nu am face-o să fie carnivoră…