I.Sărbătorile copilăriei în amintirile prof. Elena Mîndru

Originară din comuna Sărmaș, județul Harghita, profesoara Elena Mîndru și-a dedicat viața școlii harghitene. A fost logoped, inspector pentru învățământul primar și special, iar de 15 ani coordonează Asociația Învățătorilor Harghiteni. Autoare de articole, manuale și coordonatoare a seriei editoriale „Ctitori de neam. Dascăli de ieri și de azi”, Elena Mîndru este o voce care pledează pentru păstrarea memoriei comunității.
În dialogul nostru, mi-a vorbit cu emoție și nostalgie despre Crăciunurile copilăriei sale. „Sfânta sărbătoare a Crăciunului a fost și rămâne în sufletul oricărui copil…”, îmi spune, amintindu-și acea perioadă care, dincolo de lipsurile specifice vremurilor, avea o încărcătură afectivă greu de egalat azi.

Crăciunul în urmă cu 65 de ani
Privind către anii 1960, povestește că sărbătoarea avea în centru familia, pregătirile și gesturile mici. „Sfânta sărbătoare a Crăciunului a fost și rămâne în sufletul oricărui copil… Sărbătorile anilor 1960 aveau un farmec aparte, o simplitate caldă, care venea din bucuria oamenilor de a fi împreună. Deși România se afla sub un regim politic care privea cu rezervă tradițiile religioase, Crăciunul continua să fie trăit cu discreție, dar și cu o intensitate emoțională mai greu de regăsit azi. Era o perioadă în care sărbătoarea nu depindea de abundență, ci de gesturi mărunte, de pregătiri făcute în familie și de păstrarea unor obiceiuri transmise din generație în generație”.
Totul începea cu atmosfera din Ajun: colindele, glasurile copiilor și luminile din ferestre. Copiii plecau cu Steaua, purtând în mâini „stele colorate de carton, staniol și beteală, pregătite cu migală”. Iar Moș Crăciun, în ciuda încercării autorităților de a-l înlocui cu Moș Gerilă, rămânea prezent: „Moșul cel cald și bun aducea daruri modeste, dar prețuite: cozonacul cald, o pereche de mănuși, o păpușă… ceva nou.”
Când am întrebat ce nu lipsea niciodată din atmosfera festivă, mi-a vorbit cu drag despre bradul împodobit cu ornamente făcute în casă. „Globuri fragile, mere, bomboane în staniol, ciocolata ‘Puișor’… iar nucile poleite manual străluceau ca niște bijuterii. Toate aceste ornamente simple, făcute adesea în casă, dădeau bradului o frumusețe sinceră, fără pretenții. Deși astăzi avem abundență și numeroase opțiuni, farmecul sărbătorilor de altădată rămâne în amintirea mea, a copilului acelor vremuri, ca o perioadă în care bucuria venea din lucrurile mărunte, din iubirea celor dragi și din frumusețea tradițiilor simple. Sărbătorile epocii mi-au arătat că esența iernii nu se găsește în lucrurile pe care le avem,  ci în căldura pe care o împărtășim cu cei din jur.” 

Bucuriile copiilor
Pentru copilul acelor vremuri, Crăciunul însemna lumini, mirosuri, frigul de afară și căldura casei. „S-au păstrat într-un sipet al sufletului de copil, prin toate simțurile, culorile specifice: albul, verdele, auriul, roșul, miresmele care inundau casa: cea a cozonacului, prăjiturii cu mere, a sarmalelor, răciturii, cârnațului, cu gusturile lor inconfundabile și puternicul contrast cald-rece la ieșirea din casa caldă și întâlnirea cu gerul și zăpada care scârțâia sub presiunea încălțămintei noastre, ale micilor și zgomotoșilor colindători”. Iar satul era al tuturor copiilor: „Ușile se deschideau, gazdele aveau colăcei, bomboane și bănuți. Teama de întuneric și necunoscut nu exista. Curajul venea din bucuria sărbătorii și de a fi împreună”, îmi spune.
“Deși viața era grea, sărbătorile de iarnă erau încărcate de o autenticitate și de o simplitate pe care oamenii o prețuiau. Privit din prezent, Crăciunul ne arată cât de mult se pot schimba sărbătorile odată cu trecerea anilor, dar și cât de puternică este dorința oamenilor de a păstra tradițiile.”

II. Sărbătorile copilăriei în amintirile solistei Livia Harpa

Solista Livia Harpa, originară din Valea Pietrișului (comuna Deda, județul Mureș), a devenit în 1990 solist profesionist al Ansamblului „Rapsodia Călimanilor” din Toplița. Deținătoare a numeroase premii, iubită de public și cunoscută ca mentor dedicat al grupului „Flori Toplițene”, Livia povestește mereu cu sensibilitate despre tradițiile locului.
Cu această ocazie mi-a vorbit despre Crăciunurile copilăriei. Satul natal, cu ierni lungi și ritualuri vechi, rămâne pentru ea „depozitarul unor valori identitare inestimabile”. “Tradițiile diferă de la sat la sat, dar în ansamblu acestea se aseamănă, diferența constând în mici particularități care-i sporesc frumusețea. Copilăria mea a fost împodobită de tradițiile satului în care m-am născut. Fiecare anotimp este marcat de anumite obiceiuri, dar in copilăria mea venirea iernii era bucurie și încântare.” Spune că iarna copilăriei avea ceva aparte: „Se porneau șezătorile… adevărate competiții între femei.”
În serile lungi de iarnă, casele din sat pulsau de viață. Livia își amintește cum femeile lucrau împreună, fiecare cu „lucrul ei și cu ocășagul (deșteptăciunea) ei”. Atmosfera era vie: “Mergea mâna, mergea și gura! Una știa să cânte, alta să descânte, una să povestească, alta să spună poezii. Câte și mai câte, iar noi, copii curioși, ascultam cu mare interes și ne minunam de înțelepciunea femeilor fără prea multă școală, dar cu școala vieții.” 

Despre post
Postul, spune ea, „era ținut cu sfințenie”. “Ziceau bătrânii că mai demult toată lumea postea, în afară de copiii de țâță. Noi, copiii, nu conștientizam atât de mult partea postului, dar ne bucuram de obiceiurile din această perioadă. La începutul postului se tocmeau muzicanții pentru jocul de sărbători. Se făcea joc de mijlocul postului, adică de Sf. Nicolae, două zile de Crăciun, o zi de anul nou și două zile de Bobotează. Adică, joc să ne ajungă! Se întâmpla câte o dată să nu fie joc și era supărare mare, deoarece trebuia să mergem la joc prin alte sate. Când erau înțelegerile făcute, se da de știre ca este joc. Feciorii urcau pe un deal și bucinau într-un corn de bou încât răsuna toată Valea. Mare bucurie aducea sunetul bucinului, era așteptat de tot satul. Dacă nu se auzea bucinu’ eram supărați, știam că sărbătorile sunt lipsite de farmec.”

Jocul și turca
Când era joc, atunci apărea și turca — poate cel mai așteptat moment. Pregătirile erau minuțioase, iar tinerii lucrau cot la cot. “Turca era încă o bucurie a sărbătorilor de Crăciun și trebuia pregătită și împodobită. Fete și feciori, ne adunam pe rând la câte o casă și începeam să lucrăm la turcă. Fetele făceau cănacii care erau prinși pe lipideu (covor) și pe capu’ turcii. Feciorii lucrau la prâsnei, îi tăiau în diferite forme geometrice și îi vopseau în diferite culori. Când podoabele turcii erau gata se aplicau pe lipideu, pe toată suprafața, iar în mijloc se cosea o piele de iepure. Capul turcii era decorat cu o oglindă și cu cănăcei rotunzi.”

La colindat
Ajunul începea cu mersul la colăcei. Livia își amintește imaginea copiilor pornind cu traistele în spate și cu bucuria strigătului: „Oii, colăceii, oii, colăceii!”, când porneau pe uliță. La fiecare poartă îi aștepta cineva cu “corfa sau coșarca plină de colăcei, mere sau nuci, fiecare ce avea”. „Copiii luau darurile și le puneau în traistă, apoi plecau spre următoarea poartă și tot așa de-a lungul satului. Acest obicei se păstrează și acum, dar colăceii, nucile și merele au fost înlocuite cu alte bunătăți sau dulciuri”.
Spre seară urma colindul în grup, dar “când se întuneca, ne întorceam acasă și așteptam să vină turca, cea care oferea cel mai frumos spectacol dintre toate obiceiurile”. Semnificația ei rămâne puternică: „Jocul turcii înseamnă reînvierea firii umane prin Nașterea Mântuitorului. Obiceiul străvechi îmbină practici precreștine și creștine și este însoțit de incantații, cântece, colinde și urături. Turca era primită în fiecare casă și era cinstită în bani, care erau folosiți pentru plata muzicanților ce cântau la joc. După miezul nopții umblau la colindat insurații, adică cei căsătoriți. În ziua de Crăciun tot omul, îmbrăcat în costum popular, participa la Sfânta Liturghie, iar la ieșirea din biserică se făcea un joc în drum. Obiceiul nu se mai păstrează, satul este îmbătrânit, dar din când în când se mai face joc, la cămin în sat.”

Tradiții de Anul Nou
La trecerea dintre ani, băieții umblau cu Plugușorul, însoțiți de buhai și biciuri — cu zgomote puternice menite să alunge spiritele rele și să întâmpine anul nou. “Ajunul anului nou începea cu Plugușoru’, doar băieții umblau cu uratu’, însoțiți de câte un buhai, adică o bărbânță de care se atașa un fuior și care scotea un sunet de buhai când tragi pe el. Pocneau din bici și sunau din clopote astfel încât zgomotul să fie cât mai mare. Semnificația acestui zgomot era de alungare a spiritelor rele, de a speria anul vechi și de a întâmpina anul nou cu urări de belșug și bucurie.
Seara începea Vergelul. Oamenii se adunau la cămin, făceau o masă mare cu bucate și băutură aduse de acasă și petreceau și întâmpinau Anul Nou în comuniune tot cu joc și voie bună. La miezul nopții ieșeau afară, clopotele bisericii băteau, bucinul bucina, bicele pocneau și toate erau cu credință și speranță că pleacă răul și binele își face loc. După urările de la mulți ani și sănătate, se așezau din nou la masă și petreceau până la ziuă.”

La finalul discuției, Livia spune cu emoție: „Păstrez vie amintirea obiceiurilor din satul meu și le voi păstra în suflet mereu, ca pe un dar de mare preț pe care strămoșii ni l-au lăsat.”

Cosmina Marcela OLTEAN

Foto – 1 – E. Mîndru
Foto – 2 – L.Harpa
Foto- 3 – saceleanul.ro