Autor: © Dan PRODAN
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor.
Toate drepturile rezervate.

---

Recuperarea comunistă istoriografică-livrerască a lui Nicolae Iorga s-a realizat începând cu 1965, pe două căi: prima, prin re-editarea critică a operelor fundamentale ale istoricului născut la Botoșani; a doua, prin alcătuirea, editarea și difuzarea unor volume de amintiri ale contemporanilor despre marele savant, de interpretări critice ale vieții, operei și activității complexe ale Titanului de la Vălenii de Munte. Încă din antichitate s-a încetățenit practica, printre înregistratorii și comentatorii evenimentelor, faptelor și evoluțiilor istorice, că memoria celor morți trăiește în memoria celor vii, mai mult sau mai puțin apropiați fizic, conceptual și ideatic de personalitatea care făurește istorie. Paradigma a fost valabilă și în cazul lui Nicolae Iorga.

Cu sau fără motivații aniversare sau comemorative, volumele din cele două categorii istoriografice cumulezează restituții necesare, unele surprinzătoare, pentru recuperarea, înțelegerea și interpretarea, cât mai obiectivă, a Omului și Savantului Nicolae Iorga. Anii 1980-1981 au oferit o astfel de ocazie cronologică, în perspectiva celor patru decenii de la tragica moarte și a 110 ani de la nașterea în Botoșani, de comemorare, de aniversare, de interpretare critică a personalității vulcanice a lui N. Iorga. O  primă provocare cronologică a comemorării-aniversării Nicolae Iorga a fost depășită, cu succes istoriografic și cultural, cu un deceniu înainte, în 1970-1971. 

Ion Popescu-Sireteanu a avut inițiativa, lăudabilă, a alcătuirii și publicării unei antologii de Amintiri despre Iorga, proiectrată inițial în două volume, din care primul a apărut la Editura Junimea, Iași, 1980, 195 p. Volumul secund, dacă a fost întocmit, nu a mai văzut lumina tiparului, în deceniile următoare. Universitarul ieșean, bucovinean de origine, a fost student (1954-1958) și cadru didactic (1962-2010) la Facultatea de Filologie a Universității „Al.I. Cuza” din Iași. A publicat articole, studii și cărți de lingvistică, etimologie, toponimie, limbă, cultură și civilizație românească, poet, scriitor, autor de antologii memorialistice referitoare la scriitori și personalități ale culturii românești din secolele XIX-XX. Autorul a fost o personalitate marcantă a filologiei, literaturii și culturii române din perioada 1970-2021.  

Culegerea de texte memorialistice include un motto, Cuvântul editorului, poezia Brad bătrân a lui N. Iorga, 16 narative, inedite (11) și edite (5), despre marele istoric, ale unor autori contemporani acestuia, care l-au cunoscut personal și au colaborat mai mult sau mai puțin cu marele evocat, Indicații bibliografice. Motto-ul cărții trimite la scopul antologiei și sintetizează structura personalității lui N. Iorga: „El a fost cărturarul nostru prin excelență, a cărui singură bucurie de o viață întreagă a fost bucuria cărților și a cărui singură ambiție a fost să înalțe slava neamului său” (p. 5 – D. Panaitescu-Perpessicius). 

„(…) Volumul a fost conceput ca un instrument de înțelegere a omului și operei sale și, bineînțeles, ca o culegere de documente. (…) Cuprinzând un mare număr de pagini inedite, cele mai multe scrise la propunerea noastră, aceste amintiri sunt elemente fundamentale ale unul portret uman, unitar în limitele unei contradicții, și grandios, tăiat în roca tare a unei mari inteligențe, dublată de o mare putere de muncă. Este prezent în paginile amintirilor Iorga – Omul, Profesorul, Savantul, Luptătorul -, personalitatea care a uimit în atâtea rânduri, prin opera și cunoștințele sale, lumea academică a Europei” (pp. 7-8), a lămurit Ion Popescu-Sireteanu. Realizatorul antologiei a mai subliniat faptul că în perioada antebelică și interbelică au existat discipoli și admiratori ai lui N. Iorga care i-au urmărit cariera complexă națională și internațională și au strâns informații inedite și edite, din varii surse, pe care le-au ordonat ulterior în dosare specifice. A fost cazul, dintre alții mai modești, a institutorului I.C. Antonovici din Bârlad, care a redactat compilația Nicolae Iorga văzut de contemporani, rămasă într-un impresionant manuscris de aprox. 1.500 p. (pp. 7, 181), pentru care culegere de mărturii I. Popescu-Sireteanu recomanda, indirect, o analiză și o prezentare rezumativă critică, obiectivă.

Poezia paradigmatică Brad bătrân poate fi privită, în acest context memorialistic, ca o auto-prefață a însuși istoricului la un volum comemorativ Nicolae Iorga (p. 9).

Evocatorii au fost personalități marcante ale istoriografiei, criticii – istoriei literare și culturii românești din primele opt decenii ale secolului XX, care au conturat impactul activității și operei complexe, multi-direcționale ale Titanului Nicolae Iorga pe plan național și universal. Alții au fost intelectuali, cadre didactice, ziariști, ofițeri, oameni de cultură locali etc. care au subliniat influența Magistrului N. Iorga în provinciile românești respective. Parcurgerea evocărilor, toate putând fi subintitulate „Și eu l-am cunoscut pe N. Iorga!” [Et in Arcadia ego!], conturează tipologia și evoluția memorialistului, cu următoarele repere de carieră: elev-student-discipol-colaborator-Maestru-Idol / polemist. Uneori, colaborarea a deviat în polemică istorică (ex.: cu Constantin C. Giurescu, neinclus în antologie, deși a publicat propriile Amintiri, vol. I, în 1976 și a murit în anul următor), sau literară (critică literară/istorie literară, ex.: cu Eugen Lovinescu sau Șerban Cioculescu, ambii cuprinși în prezenta culegere).

Galeria evocatorilor a început cu Maria-Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, care ne-a oferit câteva „Amintiri despre Nicolae Iorga” (pp. 11-26). Autoarea l-a cunoscut indirect pe marele istoric când era elevă de liceu bucureștean, apoi i-a fost studentă la Facultatea de Litere și Filozofie, secția istorică, din capitala țării (1930-1933). Ulterior, a urmat cursurile și seminariile pentru doctoranzi în istorie, susținute la universitatea bucureșteană de Iorga și de turcologul german Franz Babinger (1935-1937). Tânăra studentă și, ulterior, doctorandă în istorie a evocat atmosfera de lucru de la cursurile și seminariile lui N. Iorga, concepția istorică, atitudinea și metoda didactică, activitățile practice de la seminarii, metoda cercetării științifice-istorice, tehnica elaborării narativului istoriografic și a aparatului critic, formularea concluziilor și susținerea argumentată a acestora în confruntările de idei etc. Câteva pasaje sunt edificatoare în acest sens:

„Profesorul căuta să ne insufle dragostea pentru știința istoriei și dorința de a pătrunde tot mai adânc în complexitatea procesului istoric. La orele de curs nu ne prezenta un material faptic sec și arid, ci se străduia și reușea să reînvie evenimentele istorice și mediul în care acestea se petrecuseră și apoi să desprindă din ele liniile mari ale evoluției societății. Pentru a-l urmări și a-l înțelege, trebuia să stăpânim materialul faptic pe care profesorul își întemeia interpretările, întotdeauna personale, ce dominau faptele, alese cu deosebit discernământ. Căci, în concepția lui Nicolae Iorga, istoria universală nu era «o cugetare de istorii naționale grupate după motive geografice sau culturale, ci urmărirea legăturilor de cultură, de idei politice, de revărsări și cuceriri pe toate terenurile». În afară de cunoștințe istorice temeinice, ascultătorii trebuiau să aibă cultură literară și artistică.

(…) Căci N. Iorga se distingea printr-o gândire tumultuoasă, caracterizată prin tendința sa înnăscută de a sili multitudinea cunoștințelor sale să intre într-un cadru relativ restrâns, limitat, fără a lăsa nimic pe dinafară, fără a jertfi nimic din aceea ce i se părea interesant și demn de a fi spus. De aici, multitudinea digresiunilor sale care, prin sintetismul lor, împiedicau adeseori pe unii ascultători mai puțin pregătiți să urmărească firul expunerii, rămânând sub farmecul scăpărătoarelor sale comparații” (pp. 16-17).

„La îndemnul profesorului, am urmat seminarul condus de cunoscutul turcolog Franz Babinger, venit la București să ne inițieze în tainele limbii osmane, în cadrul Institutului Sud-Est european. Iar după plecarea acestui profesor la Iași, am urmat lecțiile practice de limbă și paleografie osmană ținute, tot în cadrul Institutului Sud-Est european, la Facultate, în cancelaria profesorului, de regretatul turcolog și armenolog H.Dj. Siruni. Căci N. Iorga, autor al impunătoarei sinteze consacrate istoriei Imperiului otoman, Geschichte des osmanischen Reiches, nach der Quellen dargestellt, era profund convins că pentru reînnoirea istoriei românilor, care a stat mereu în centrul atenției sale, era necesară formarea unor specialiști în stare de a cerceta direct din cronicele și documentele turcești”  (pp. 21-22). 

„Ca istoric, N. Iorga se simțea dator să fie «un animator neobosit al tradiției» noastre naționale, «un mărturisitor al unității neamului» românesc, «un descoperitor de idealuri» și un exemplu pentru tineret, pe care îl îndemna necontenit spre activitate. (…) N. Iorga avea o putere și o continuitate în muncă cu totul neobișnuită, pusă în slujba unei memorii cu adevărat excepționale. În câteva clipe parcurgea o pagină pe care o putea reproduce aproape textual. Era suficient să răsfoiască o carte, pentru a scoate din ea esențialul sau pentru a-i descoperi erorile. (…) Ceea ce s-ar fi părut la prima vedere pentru cei care nu îl cunoșteau rezultatul unei improvizații, izvora în realitate din noianul de fapte, de observații înmagazinate fără încetare în mintea sa iscoditoare și apoi organizate și sistematizate în memoria sa uimitoare. (…) Noțiunea de repaos, de concediu de odihnă, îi era străină cu desăvârșire. Acasă, la masa de lucru, în cancelaria de la Universitate, în vechea casă de la țară de la Vălenii de Munte sau în vila din marginea pădurii de la Sinaia și chiar în mașină, N. Iorga nu înceta să citească, să transcrie, să compună sau să dicteze. (…) Vara, în timpul vacanței, aproape tot timpul era rezervat scrisului, afară de orele zilnice de curs pe care le-a ținut, până în 1940, la Universitatea populară de la Vălenii de Munte (…)” (pp. 32-24). 

„Cei care i-am ascultat cuvântul său plin de suferințe, pătrunzând astfel în intimitatea cugetării și simțirii sale, putem fi mândri că soarta ne-a hărăzit norocul de a fi trăit în preajma unei personalități adânc împlântate în istoria culturii. Dincolo de grozăvia destinului său, pe care parcă îl presimțea, N. Iorga va trăi în sufletele noastre și ale urmașilor noștri ca un erou și un martir al neamului românesc pentru a cărui unitate, neatârnare și ridicare pe o treaptă superioară a culturii a trăit, a luptat și a murit, înfruntând forțele oarbe ale destinului” (p. 24).

Poetul Virgil Carianopol a evocat câteva amintiri în centrul cărora s-a aflat „Nicolae  Iorga” (pp. 27-38). La originea evocărilor a fost un  dialog-interviu din august 1940, cu  „roluri” asumate de către cei doi, reporterul și intervievatul. 

– „Ce este istoria?, a întrebat Carianopol. 

– Este cea mai însemnată realitate, pe care oamenii popoarelor o scriu cu propriul lor sânge. Ea este esența faptelor deosebite, este totdeauna transcrierea fidelă a vremii care, dacă n-ar fi cercetătorii s-o scrie, s-ar pierde fără urmă. Istoria nu este deci amintire, cum s-ar putea crede de multe ori, este viață, adevăr, mândrie. Este semnul faptelor care dă puteri, este reazim, statornicește hotare și ajută progresul să ia curajos în piept toate obstacolele viitoare. Dacă ar fi să vorbim numai despre ce este istoria, am îmbătrâni și nu ne-ar ajunge timpul, a răspuns Iorga. 

– Poporul este creator de Istorie, dar istoricii ce sunt? 

– Ei sunt cei care dau legalitatea faptelor. Cercetând hrisoave, documente, ștampile, mărci poștale, timbre, zicale, monede, statui, inscripții etc., sunt cei care leagă ciob de ciob, vorbă de vorbă, povestire de povestire și întregesc, de cele mai multe ori fără drept de apel, ceea ce a fost. 

– Scriitorul ajută în vreun fel istoria? 

– Sigur. Cu deosebirea că ei idealizează, pe când istoricii înregistrează la rece. (…)

– Dați-mi voie să vă întreb de ce, în vreme cât ați fost ministru la Educația Națională, corpul didactic n-a putut să-și primească salariile la timp? Este o întrebare care ar vrea să înlăture o acuză care planează asupra dumneavoastră. 

– Nu din vina mea. Acum pot părea eu vinovat, dar va veni o vreme când se va ști precis de ce și din a cui cauză. In tot cazul, cel spre care arată degetul meu, este mai sus decât mine” (pp. 34-35), aluzia directă fiind la regele Carol al II-lea.  

În perspectiva timpului, concluzia s-a impus inexorabil. „De-abia acum îmi dau seama complet de covârșitoarea personalitate a aceluia care a fost Nicolae Iorga. L-am văzut în viață, am trecut  pe lângă el, l-am salutat, am stat alături, i-am vorbit, l-am citit, dar niciodată nu mi-a părut atât de uriaș ca acum. Mulți vor spune că văd acest lucru prea târziu, dar întreb, câți dintre cei care au stat alături de marile noastre figuri au știut să le aprecieze la justa valoare, atunci când le întâlneau în fiecare zi? Este un destin amar al tuturor acestor oameni deosebiți, de a nu fi apreciați, de a nu fi cunoscuți, în timpul lor. Trebuie să intervină despărțirea definitivă, plecarea aceea iremediabilă spre țărmurile necunoscute pentru ca cei care rămân, deabia atunci să vadă golul lăsat” (p. 27). 

Ofițerul Corneliu Carp l-a evocat pe „Profesorul meu N. Iorga” (pp. 39-43) prin prisma cursurilor de istorie universală-românească urmate de tânărul căpitan la Școala Superioară de Război de la București (1921-1923). Ofițerul-student a apreciat obiectivitatea notării referatelor evaluatoare la sfârșitul fiecărui an universitar, calitatea științifico-didactică a prelegerilor universitare, climatul stimulativ al relațiilor profesor-student, atitudine și colaborare nepărtinitoare, obiectivă, în relațiile sociale-profesionale extra-studențești, îndrumări și recomandări pertinente, realiste, utile de lectură istorică pentru dezvoltarea culturii generale-profesionale și consolidarea sentimentelor patriotice ale viitorilor ofițeri-comandanți. Corneliu Carp și-a amintit, cu nostalgia unei jumătăți de veac, că „Lecțiile profesorului N. Iorga erau ascultate de noi cu multă plăcere și constituiau chiar o delectare față de alte materii oarecum aride. Prelegerea consta într-o expunere curgătoare ca un  pârâu lin, fără torent, dar deloc  monoton, căci ideile principale erau subliniate prin variate intonări și exemplificări. Atitudinea profesorului era cea obișnuită și normală unui profesor cu autoritate și care nu are nevoie să recurgă la figuri sau mișcări studiate. Cum intra în clasă, ne dădea bună ziua!, se așeza pe scaun și fără nici o introducere intra în subiect. De multe ori, era continuarea ședinței precedente; știa precis la ce punct încheiase lecția și acum relua expunerea în continuare. (…) Ultima dată l-am văzut în orașul Dorohoi, când era prim-ministru, vorbind de pe un balcon al prefecturii publicului care se adunase să-l aclame. (…) De atunci nu l-am mai văzut decât la Ploiești, pe o fotografie, mort în șanțul de la Strejnic, unde a fost asasinat de legionari. (…) Închei aceste rânduri cu un gând pios pentru memoria acelui care a fost un mare om de cultură și un mare patriot” (pp. 39-40, 42-43).

George Călinescu este autorul unei caracterizări sintetice multi-domeniale a lui „N. Iorga” (pp. 44-49), devenită clasică, paradigmatică, dar considerată ulterior parțial exagerată și incompletă, prea literară și uneori, punctual, incorectă, inclusă în sinteza sa Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, 1941, pp. 542-545. Concret, imaginea unui mare istoric în ochii unui mare critic literar. Cei doi, N. Iorga și G. Călinescu, ambii cu legături și amintiri în orașul Botoșani, au studiat originea, evoluția și manifestările fenomenului literar românesc „de la origini / din cele mai vechi timpuri” până în deceniul IV al secolului XX inclusiv, dar au abordat analiza și sinteza temei de pe poziții profesionale, științifice, conceptuale, ideologice-literare, culturale, criterii de evaluare literară, de generație, de personalitate etc. diferite: primul: istoric, cu veleități de critic literar, de conducător- îndrumător de direcție literară/ curent literar, cu talent literar modest, conservator literar. Al doilea: critic literar analitic-sintetic de referință, talent literar de valoare, modernist accesibil și receptiv la noutăți literare. 

Din întregul subcapitol dedicat de G. Călinescu lui N. Iorga, ca autor/scriitor-savant, text ce reprezintă perceperea personalității complexe a lui Iorga în mediul intelectual românesc din 1940, voi reda doar paragrafele cele mai închegate și mai reprezentative din sinteză:    

            „Schimbând ceea ce-i de schimbat, N. Iorga a jucat în cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui Voltaire. Personalitatea lui e covârșitoare. (…) El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română fără să constați că N. Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei. Multă vreme, istoricul următor va fi osândit să corecteze, să sporească sintezele lui N. Iorga (de unde și critica tehnică), plăcerea de a intra într-o pădure virgină îi va fi refuzată. Cunoașterea aproape monstruoasă a istoriei universale și române în cele mai mici detalii, direct de la izvoare, i-a îngăduit istoricului să improvizeze la cerere și în timp scurt istorii parțiale: monografii de orașe, de domenii, de familii, istorii de relații, istoria bisericii, istoria armatei, istoria comerțului, istoria literaturii, istoria călătorilor străini, a tipăriturilor. Și acestea nu sunt simple îndreptare, sunt sinteze complexe, exhaus- tive, uneori disperat de amănunțite, egoiste în note până a nu lăsa altuia bucuria unui adaos. 

Sintezele se pot reface mai «științific» tipograficește, emenda pe ici pe colo, în substanță ele rămân monumente diferite de care trebuie să se țină seama. (…) A-i contesta valoarea «științifică» este pueril. Acei care i-o dispută îl folosesc la fiecare capitol și-i fac procese de detalii. În vreme ce epigonii lui N. Iorga duc lupta pe o singură specialitate, N. Iorga ține piept ca specialist pe toate laturile. Problema permanenței geniului istoric se pune însă în câmpul literar. Pentru ca un istoric să intre în literatură, ieșind de pe mâinile erudiților, el trebuie să aibă spiritul constructiv care este sau de natură ideologică (putința de a descoperi un punct de vedere coagulant (…)), sau de esența artei portretistice și evocatoare (…). Dar N. Iorga, stilist original, nu construiește. Cărțile lui sunt niște culegeri de documente comentate, cataloage polemice, enciclopedii, genealogii mai ales. Fișele sunt luate una după alta și vărsate într-o frază foarte personală, savuroasă adesea, nu mai puțin abstractă. (…) Toată opera istorică a lui N. Iorga se desfășoară invariabil în același chip cronologic și genealogic. Istoria privită în chipul tacitian, adoptat de francezi, ca ilustrare a observației morale, sau în modul modern, cu o dialectică de idei încorporate, cu un destin al individului și al popoarelor, e nu numai absentă, ci nici măcar bănuită, Ideile lipsesc cu desăvârșire în opera istoricului, ca și orice proces care ajută la concepere. N. Iorga reprezintă un tip anacronic de diac, de întocmitor de letopisețe, pe baza unei cantități enorme, de astădată de izvoade. 

(…) Dealtfel, un lucru izbutește lui N. Iorga și-i formează, la drept vorbind, farmecul. El e om structural bătrân (ca și Voltaire de altfel veșnic senil teribil), care n-a avut niciodată tinerețe și care a îngrozit la 19 ani tocmai prin tonul său de fantomă vindicativă. (…) El cenzurează epoca în numele unor idei vechi și se așează în fruntea unor oameni mai în vârstă decât dânsul, ca un patriarh. Nimic din ce e modern nu-l atrage, ba se poate afirma fără paradox că dincolo de Renaștere el rămâne un rătăcit. (…) Fiind un temperament eminamente subiectiv, N. Iorga este interesant în memorii, în articole scurte de gazetă, în tot ce fixează o umoare de moment. Foarte sentimental și susceptibil, copilărește vanitos, el e versatil prin trecerea supărării, fiind în fond incapabil de ură. Dar și întoarcerea sa e scurtă și abia terminat zâmbetul, fața se încruntă într-o nouă mânie. Sufletul lui N. Iorga funcționează prin explozii de sentiment (…)” (pp. 44-47).  

Alexandru Cerna – Rădulescu, tânăr poet și ziarist democrat prin 1939-1940, a rememorat „Vocația profetică: Nicolae Iorga” (pp. 50-64). Junele condeier a subliniat faptul că, în ultimul său an de viață și de activitate, aprigul și intransigentul ziarist N. Iorga a  combătut vehement ascensiunea legionarilor în România și politica externă agresivă a naziștilor în Europa centrală-apuseană, pe de o parte, a prezis izbucnirea și extinderea celui de-al Doilea Război Mondial pe vechiul continent, în 1939-1940, ca rezultat al politicii militariste expansioniste hitleriste, pe de altă parte. În acea situație internă și externă complexă, granițele României Mari din 1918 erau puternic amenințate, însăși existența statală românească era în mare pericol, așa cum a prezis N. Iorga și au dovedit-o tragicele evenimente istorice din lunile iunie-septembrie 1940. Abia în noiembrie 1946, la a șasea comemorare a decesului tragic a lui Iorga, Al. Cerna-Rădulescu, gazetar și directorul periodicului  „Tribuna românească” din București, a publicat articolul-reportaj  „Șase ani de la moartea lui N. Iorga”, scris de ziaristul D.I. Atanasiu, în care au fost relatate detaliat împrejurările asasinării marelui istoric de către legionari (nr. 20 / 1946). 

Rodica Ciocan – Ivănescu a completat mesajul antologiei recenzate cu „Câteva amintiri despre profesorul Iorga” (pp. 65-72). Autoarea provenea dintr-o familie în care exista  „Un adevărat cult (…) pentru Nicolae Iorga”, a învățat istorie în liceu după manualul lui Iorga, a fost studentă la Secția de Istorie a Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București în perioada 1934-1937, doctorandă în istorie la aceeași facultate. Ocazii cu care a fost studenta idolului ei științifico-didactic N. Iorga, a beneficiat direct de sfaturile doctorale ale profesorului, a trecut prin diverse experiențe și provocări studențești punctuale, a acumulat un bagaj informațional divers despre personalitatea lui N. Iorga. „(…) Am schițat aici această frântură din amintirile mele «de studii» despre Nicolae Iorga, ca să înlătur o veche prejudecată ce l-a înfățișat pe profesor ca pe un savant de mare anvergură, dar intolerant, neadmițând ideile altor istorici, impunându-și punctul de vedere cu îndărătnicie și îngustime. Nu adaug aici numeroase alte dovezi de generozitate și înțelegere, de interes pentru formația studenților, de premiile pe care le dădea (…), pachetele de cărți oferite la finele fiecărui an [universitar – compl. D.P.] – pachete de câte 10 – 15 volume -, apoi biletele de spectacol nu numai pentru Teatrul Ligii Culturale, dar și pentru alte scene  (…)” (pp. 70-71). 

În concluzie, „Puțini oameni au suferit mai mult din pricina prejudecăților ca profesorul Iorga, despre puțini s-au spus atâtea lucruri răutăcioase ori nedrepte. Tocmai de aceea rămân multe de rectificat, multe adevăruri de restabilit, încă multe atitudini ale lui, cuvinte memorabile, judecăți de valoare din anii de cumpănă 1939-1940, consemnate atunci, însă rămase și azi nedifuzate, (…) profesiune de credință și lucidă previziune a pericolului legionar, din ce în ce mai amenințător. E de dorit ca toate acestea să iasă la lumină și ne promitem s-o facem cândva, prezentând documentația adecvată. Pentru moment, închidem cu afirmația că despre Iorga-omul sunt mereu de spus lucruri noi și semnificative, iar când se va scrie o carte despre Iorga-necunoscutul, o asemenea lucrare va constitui desigur o revelație” (p. 72).

Șerban Cioculescu a avut mai multe și diverse „Atingeri cu Titanul (N. Iorga)” (pp.  73-77). Prima a fost de la distanță, ca student al lui N. Iorga la Facultatea de Litere și Filozofie din București, între 1920-1923. „Când am intrat la Universitate, în toamna anului 1920, s-a confersat autorul, credeam că personalitatea cea mai atrăgătoare pentru studenți nu putea fi alta decât a profesorului Nicolae Iorga”. Dar, datorită unui concurs obiectiv de împrejurări, nu a susținut lucrarea de licență la prof. N. Iorga, pentru a-l cunoaște personal. „Atingerea directă” s-a realizat mai târziu, în ianuarie 1927, la Paris, la sfârșitul lecției de deschidere a seriei anuale de prelegeri universitare ale marelui istoric român în capitala franceză, când a dat mâna cu celebrul conferențiar. „Aceasta a fost întâia mea atingere de marele profesor”, a precizat autorul. Ulterior, cu mijlocirea inginerului Mircea Iorga, fiul savantului, tânărul profesor de liceu, critic literar și scriitor Șerban Cioculescu a vizitat casa lui Iorga din București, unde au discutat, printre altele, literatură și critică literară interbelică.  „În Istoria literaturii române contemporane (1934), a mai precizat memorialistul în 1973, profesorul mi-a acordat un singur rând, de recunoaștere oarecum reticentă. M-am bucurat că n-a fost mult mai rău. Pe Calistrat Higaș îl executase de două ori, în aceeași lucrare, cu câte un rând și jumătate. Mă veți întreba: pentru ce? Pentru că, la sfârșitul secolului trecut, marele drumeț nu fusese de acord cu aprecierea tânărului istoric, care văzuse atunci în Mihai Viteazul un simplu «condottiere»” (p. 77).  

Dar cea mai intensă „atingere” a lui Ș. Cioculescu cu N. Iorga, „O luptă literară și pacea «ante-mortem»” (pp. 78-83) a avut loc în domeniul literaturii române și a criticii literare autohtone, în perioada 1936-1940. „Lupta literată”, polemica a izbucnit între periodicul Cuget clar (Noul „Semănător”). Revistă de direcție literară, artistică și culturală, condusă de N. Iorga, serie nouă, din iulie 1936, de orientare semănătoristă tradiționalistă, și Gruparea Criticilor Literari Români (G.C.L.R.), cu Dimitrie Panaitescu-Perpessicius președinte, Pompiliu Constantinescu secretar, Vladimir Streinu, Mihail Sebastian, Ion Biberi, Octav Șuluțiu și Șerban Cioculescu membri, grup profesional informal, fără revistă literară proprie, de nuanță modernistă, progresistă. „Vorbeam însă o altă limbă. Înțelegerea, în sensul strict al cuvântului, nu era posibilă”, a conchis Cioculescu. O normalizare a relațiilor profesionale „literare” bilaterale, „ante-mortem magistri”, între cele două grupări a intervenit abia în vara anului 1940. Dar „la sfârșitul lui noiembrie, bărbatul neînfricat, care avusese cutezanța să denunțe primejdia nazistă, cădea sub gloanțele asasinilor, năimiți unei puteri străine” (p. 83).    

Dumitru Florea – Rariște a rememorat întâlnirile „Cu Iorga, prin Iașul de demult” (pp. 84-88): la conferința istoricului de pe scena Teatrului Național; audiant al conferinței „Facerea, desfacerea și refacerea Iașului”, din aula Universității; ulterior, publicarea unui sonet al memorialistului în revista literară „Cuget clar” a lui N. Iorga. Vestea asasinării mișelești a marelui savant a șocat societatea românească democratică, generând un puternic val de indignare, care a reverberat și în străinătate. Apoi, peste trei ani, „Pe șoseaua ce iese din orașul Ploiești, ducând către Strejnicu, pe când mergeam odată la câmpul de instrucție, în primăvara anului 1943, am văzut, pe marginea șanțului, o cruce de lemn cu brațele înnegrite. pe ea se putea citi o «inscripție» simplă: «Pe locul acesta a încetat din viață Nicolae Iorga». Revoltător de neverosimil să constați ce sfârșit a putut avea cea mai cuprinzătoare minte a secolului!” (p. 88). 

Ieșeanul Traian N. Gheorghiu a așternut pe hârtie fragmente cronologice de memorie despre „N. Iorga – Titanul (Pioase amintiri)” (pp. 89-97). „În familia noastră a existat un adevărat cult Iorga”, a precizat de la început restitutorul născut în 1906. În tinerețea sa ieșeană, elev de liceu și student eminent fiind, Iorga a frecventat casa și familia bunicului povestitorului, pastorul anglican și profesorul de limbă engleză William Mayer, cu unii membri militanți socialiști, cu care viitorul istoric dialoga ocazional. 

În primăvara-vara anului 1917, elevul-cercetaș Traian N. Gheorghiu, împreună cu alți doi inimoși colegi, a lucrat în tipografia periodicului Neamul Românesc, „ziarul lui Iorga”, la diferite activități punctuale cotidiene. Periodicul „național” amintit, „mergând pe front, susținea moralul trupelor foarte greu încercate în acea vreme”, a subliniat memorialistul. În anii următori, acesta s-a mai întâlnit cu N. Iorga, direct sau indirect, în 1920 la Iași, la slujba oficială de comemorare a readucerii capului lui Mihai Viteazul din sudul Rusiei în România Mare și a pornirii tigvei-relicvă istorică pe drumul către Mănăstirea Dealului de lângă Târgoviște; în mai 1925, ca invitat personal la Vălenii de Munte; în vara anului 1927, când a audiat la Iași, în Sala Pașilor Pierduți de la Universitate, conferința „Iașii la răscruce de culturi și civilizații”; în mai 1929, la Universitatea din București, unde a ascultat un curs al lui Iorga de literatură universală, despre genuri și specii literare; „În fine, la 17 iulie 1935 au fost aduse la Iași, din Uniunea Sovietică, osemintele lui Dimitrie Cantemir și depuse la biserica Trei Ierarhi. Cu această ocazie, cum era și firesc, a vorbit N. Iorga. L-am ascultat cu profundă emoție. A rostit cel mai frumos omagiu ce s-a putut aduce vreodată principelui cărturar, pe care l-a numit «cel dintâi savant român în sensul modern al cuvântului» și «o glorie a neamului, fiind primul român membru al unei academii străine, al celei din Berlin»… Dacă Dimitrie Cantemir a fost, incontestabil, cel dintâi savant român în sensul modern al cuvântului, el, Nicolae Iorga a fost cel mai mare savant român și unul dintre acele rare exemplare de umanitate care au înnobilat specia umană însăși” (p. 96). 

Alt ieșean, I.D. Lăudat, l-a prezentat cititorilor pe N. Iorga, profesorul neamului său (pp. 98-118), prin prisma participării la conferințele sale publice și la cursurile de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte. Astfel, memorialistul ieșean a oferit informații interesante, astăzi puțin sau deloc cunoscute de cititori, despre: conferința din mai 1935, de la Iași, din aula Universității, despre „Facerea, desfacerea și posibilitățile de refacere a Iașului”, despre care a povestit și Dumitru Florea – Rariște; repatrierea sicriului cu osemintele principelui cărturar moldav Dimitrie Cantemir la Iași (12-17 iunie 1935), despre care a narat  și Traian N. Gheorghiu; conferința lui Iorga din Aula Universității, cu titlul „Originalitatea operei lui Dimitrie Cantemir” (17 iunie 1935); înhumarea oficială a rămășițelor lui D. Cantemir în biserica Trei Ierarhi din Iași, cu participarea implicantă a lui N. Iorga (16 august 1935); marele istoric a scris patru articole despre europeanul umanist moldav, publicate în Neamul Românesc din august 1935 și a rostit o conferință audio la Radio România, la sfârșitul aceleiași luni; textele celor cinci evocări istorice cantemiriene au fost incluse în broșura „Despre Dimitrie Cantemir, cu ocazia aducerii în țară a osemintelor lui”, Vălenii de Munte, septembrie 1935, tipărită în mii de exemplare și distribuită școlilor și liceelor din România la deschiderea anului școlar 1935-1936; conferința de la Fundația Culturală „Carol I” din București, din 1939, despre „Semnificația literaturii române vechi în cadrul culturii noastre”; cursurile universitare de vară de la Vălenii de Munte (1935). „În ultimul timp, am revăzut Vălenii de Munte cu ocazia unor cursuri. Orașul s-a dezvoltat, devenind un centru urban cu toate mijloacele moderne de viață. Din clădirile cetății culturale a lui N. Iorga au rămas puține și acelea mult schimbate. Fie ca rândurile de față să amintească celor care au trecut pe aici, cu decenii în urmă, măcar o singură lună – aceea a cursurilor – vremurile de dezlănțuire a unei generații spirituale unică în istoria culturii românești și cu atât mai vrednică de luat drept model ca dragoste pentru poporul căruia aparținem” (p. 118), a concluzionat memorialistul ieșean.  

Eugen Lovinescu a lăsat numeroase pagini despre „Nicolae Iorga” (pp. 119-136), fiind cunoscută evoluția relațiilor profesionale între cei doi, în orizontul literaturii, criticii și istoriei literare românești. Pozițiile contradictorii s-au manifestat și prin polemica tematică între amintiții preopinenți, reprezentanți de seamă a două generații și, implicit, concepții literare, de critică și istorie literară. Însemnările memorialistice ale lui Lovinescu despre Iorga sunt ordonate cronologico-tematic punctual. Nu voi parafraza notele lui Lovinescu despre Iorga, pentru că narativul criticului și istoricului literar de la Fălticeni, deși clar, limpede, dar concentrat, abscons, este dificil de transpus în limbaj comun. Voi folosi metoda citatului reprezentativ, pentru a-l lăsa pe Lovinescu să se exprime personal despre Iorga, deși în acest caz procentul de subiectivitate al textului crește, inducând scepticism critic și necesitatea colaționării cu alte surse.   

Primul grupaj de amintiri ne conduce „La București. Ambianța universitară” din primul deceniu al secolului al XX-lea, evocând despre: „1. N. Iorga, animatorul vieții culturale; 2. Oratoria lui; 3. Impresionism; 4. Pamflet; 5. Reacționarism; 6. Atmosfera; 7. Evoluția”. Deja în anul 1899, „În momentul venirii mele la București, d. N. Iorga exercita o mare autoritate asupra tinerimii universitare, după cum avea să o exercite, curând după aceea, asupra literaturii prin mișcarea «Sămănătorului», iar acum, de curând, asupra politicii țării, răscolind, astfel, ca să stăpânească și stăpânind ca să răscolească apoi în alte domenii ale energiei omenești. Fazele acestei activități multiple sunt însă cunoscute, întrucât, trecând încă de la 1907 la meridianul conștiinții publice, gesturile sale au răsunet, făcându-l admirat și contestat, iubit sau urât. Desfășurându-se în lumină și în zgomot, acțiunea lui de azi trezește nu numai atenție, ci și pasiuni contradictorii, așa că istoria ei este ușor de făcut. Pentru cunoașterea omului care a zguduit conștiința literară prin mișcarea «Sămănătoru-lui», credem însă că e nimerit să-l evocăm chiar în momentul în care, fiind încă un bloc de marmoră, nu se putea ști de va deveni un Jupiter sau un stâlp militar: interesant și pentru psihologia scriitorului și pentru istoria culturii noastre, momentul merită să fie și mai bine precizat prin amintiri contemporane”.

Astfel că, „Pe la 1900, d. N. Iorga se impunea atenției tinerimii prin două aspecte: de o parte, un neobosit adunător de documente, cu o autoritate misterioasă și necontrolabilă și cu un ciclu de legende asupra activității și memoriei sale; pe de alta, un iconoclast al valorilor consacrate. Totul i se părea superficial în instituțiile noastre culturale: în Universi- tate, la Academie, la Ateneu, totul era de reformat; cu alte mijloace, el voia să repete lupta lui Maiorescu împotriva formei fără fond” (p. 119). 

Animatorul generației de la 1900, cu personalitatea formată și bine conturată, stăpânit și condus de un „suflet neastâmpărat, proteic, vast, fără o adâncime egală, răzvrătit, cu un fond totuși conservator, de un romantism neînfrânt, războinic și neconsecvent, egocentric până la deformitate, devorat de imaginație și de ambiție, capabil de avânturi mari, dar scoborându-se la micimi, suflet transfuzibil ce nu se recunoaște pe sine de câte ori apare sub un înveliș terestru” (p. 120).

Referitor la oratoria, la comunicativitatea verbală ale lui N. Iorga, memorialistul a precizat că, „Sosiți din provincie, ochii noștri se îndreptau lacomi, spre autorul Opiniilor sincere; înalt, părând și mai înalt încă deoarece era subțire ca o trestie crescută strâmb, cu o fină figură terminată printr-o bărbuță de Cristos, cu o frunte largă, luminată de ochi vioi și inteligenți, fără a fi fost apostolul autoritar de acum, d. Iorga avea aerul unui tânăr misiunar în țara Gentililor, care, prin prestigiul unei științe enorme, printr-o irascibilitate temută și printr-un anumit talent de expoziție, știa să domine o sală nu încă definitiv câștigată. Nu era oratorul de acum și nici nu se putea bănui că va deveni vreodată; greseind ușor, era însă un vorbitor de un debit uimitor, în ton minor și familiar, și cu o putere remarcabilă de însuflețire; era un animator: iată caracterizarea cea mai potrivită acestei specii de oratorie”  (pp. 120-121). 

Compoziția și stilul cursurilor, prelegerilor și conferințelor iorghiste erau deosebite de ale altor universitari consacrați: „(…) D. Iorga n-avea nici modulare, nici gesturi; uriașa pânză a vorbelor lui nu era pusă în valoare prin accent; imobile, mâinile nu sculptau înțelesul în mirarea auditoriului ce auzea și vedea, în același timp, fraza bătrânului orator [aluzie la Titu Maiorescu-compl. D.P.]. Dramatismul cursului d-lui Iorga nu venea din acțiunea sa oratorică; nu venea din afară, ci dinăuintru. (…) fără să fie lava de acum, d. Iorga era cald; prin monotonia imensului debit verbal, simțeai sufletul ce se zbate și pasiunea ce se frământă; lipsit de compoziție și de arta exterioară a dicțiunii și a acțiunii, oratorul își însuflețea cursul nu numai prin forța lăuntrică, ci și printr-un fel de dramatism familiar, însușirea de căpetenie (…); prin arta dialogului, își răspundea singur obiecțiilor retorice; expoziția se dramatiza, astfel, iar monotonia inițială se înviora. (…) Legate de planul fixat pe un mic carton, lecțiile d-lui Iorga nu păreau totuși «compuse», lăsate fiind în voia unei impresionante dezordini și a unei digresiuni continui ce se punea de-a curmezișul temei principale; între subiect și predicat se intercala un număr impunător de propoziții incidente; pentru noi legătura era ruptă; pentru orator ea se refăcea, totuși, cu o admirabilă elasticitate. Digresiunile plăceau, firește, prin aerul necontestat al improvizației; în fond însă, lecția pierdea din unitate și echilibru. (…) la d. Iorga devenea o revărsare verbală în multiple digresiuni interesante în sine, dar streine de ideea generatoare. (…) [N. Iorga era – compl. D.P.] un poet romantic, care, neputându-și stăpâni amănuntele, le lăsa să crească năvalnic și parazitar peste schela șubredei sale construcții ideologice” (pp. 121-122).

Impresii reale-impresii false: „Cursurile d-lui Iorga impresionau nu numai prin dinamismul lor formal, ci și prin procedee și structură…  Având dinaintea noastră un om de o știință netăgăduită, un mare adunător de documente, un învățat cu o memorie prodigioasă, era firesc să ne așteptăm la un curs de erudiție, minuțios și precis, cu o metodă riguroasă, in format până la saturație, pătruns de acel spirit științific pe care-l cerea înaintașilor săi; deși voi mira pe unii, nu-mi voi renega totuși impresia, sperând că, prin sinceritate, notele acestea să devină, poate, un document al generației celor dintâi auditori ai d-lui Iorga; voi afirma, deci, că lecțiile profesorului nostru nu erau concepute într-un spirit strict științific, vasta lor informație fiind dominată de imaginație, care, peste documente și, adeseori, cu ignorarea lor voluntară, se ridica, vânjoasă, în construcții arbitrare: cu toată știința sa, d. Iorga era un romantic al istoriei, iar în critica faptelor și a oamenilor, un impresionist. (…) 

1. Iorga e privit de obicei ca o victimă a memoriei sale uimitoare și ca un sclav al amănuntului inutil; imaginea nu e falsă, întrucât multe din cărțile sale de erudiție sunt dominate de fapte; notele acaparează pagina, iar informația parazitară se răsfață trufaș fără procesul eliminării metodice, ci cu o risipă de fișe scăpate dintr-o vastă bibliotecă (…). (…) Știința stăpânește, iar artistul, de altfel, tumultuos și dezordonat întotdeauna, e înăbușit sub greutatea infinitezimatului prezumțios. (…) Din lecțiile de acum un sfert de veac, voi evoca, totuși, un alt Iorga, antiștiințific, un artist impresionist, devorat de imaginație și de pasiune, cu o putere de a mări până la grandios și de a deforma până la caricatură” (pp. 122-123).
2. Iorga pamfletar? Da, a susținut E. Lovinescu. „Aplicat unor timpuri îndepărtate, prin lipsa elementului pasional, impresionismul se apropie de știință; aplicat însă unor timpuri recente sau contemporane, el duce de-a dreptul la pamflet. Și e astăzi de toți recunoscută atitudinea pamfletară a d-lui Iorga. Scăpând brusc din vasta bibliotecă a minții, el se lasă la voia temperamentului său pasionat. (…) Simplificare în gândire până la o unică notă dominantă și apoi amplificarea ei prin toate procedeele retoricei și ale artei – iată formula pamfletului și a talentului d-lui Iorga. Istoricul caută, firește, adevărul; adevărul lui, neavând însă un caracter științific, ci ieșind dintr-o impresie, devine de o importanță secundară; însemnată e numai arta cu care e prezentat. (…) Ceva mai târziu, când d. Iorga avea să devină un important factor cultural și politic, neputând decât să crească în proporția finalității, pasiunea l-a prefăcut în ceea ce e astăzi: un tribun de convingeri felurite, impresionant ca formă, dar de o obiectivitate contestabilă. De nu-i prevăd destinele operei sale științifice, și în domeniul documentar sunt de obicei neînsemnate, (…) din vasta operă a istoricului nostru sunt convins că vor rămâne unele pagini impresioniste, colorate, pasionate – și nedrepte” (pp. 123-124).
3. Lovinescu a lămurit începutul, obiectul și caracterul polemicii sale literare cu N. Iorga, cu o durată de peste trei decenii: „Câțiva ani după aceea, de la primele mele articole de critică și volume, care manifestau un impresionism principial și metodic, lovindu-mă de opoziția d-lui N. Iorga, am rămas nedumerit, întrucât, sub o formă oarecare, continuam totuși, mai sistematic și mai ponderat, ceea ce d. Iorga făsuse poate cu mai mult talent, dar cu mai puțin simț estetic; abia mai târziu am înțeles prăpastia ce ne despărțea; pe când impresionismul meu era de esență relativistă, cel al d-lui Iorga era de natură dogmatică și absolută. Unilateral și parțial – d. Iorga crede și acum în niște formule simpliste în serviciul cărora pune o pasiune imensă; lipsit de rezerva oricărei cugetări filozofice, impresionismul său e, în realitate, un fanatism intolerant; în alte timpuri, și sub dogoarea cerului Spaniei, d. Iorga ar fi devenit un mare inchizitor – căci pentru acest impresionist integral cea mai mare crimă rămâne încă delictul opiniei” (p. 124).

Criticul și istoricul literar născut la Fălticeni a pretins că a identificat în concepția istorico-filozofică, în scrisul și în oratoria didactică-universitară și politică-parlamentară note și atitudini de reacționarism social, societar, politic, evoluționist-civilizaționist. „Cursurile d-lui Iorga nu interesau numai prin dinamismul formei și prin întrebuințarea excesivă a unei metode de simplificare, de cugetare și apoi de amplificare verbală – interesau și prin tendința lor. (…) Fără să fie omul revoluției sociale, din romantism literar și din solicitudine gospodărească, d. Iorga se aplecase, totuși, de pe atunci asupra țăranului, deși nu se gândea încă și la valoarea lui politică. Filozofia sa socială ieșea din ideologia reacționară a lui Eminescu, pe care o descoperise atunci: o țărănime înstărită, în armonie cu o boierime iubitoare de pământ; ura împotriva burgheziei orășenești, cosmopolite și liberale; un protecționism cultural și economic împins până la fobie; revenirea la o viață patriarhală, cu nevoi simplificate, pentru a trece prin toate treptele formale ale civilizației, printr-o lentă gestație. De pe buzele vibrante ale tânărului misionar cădeau, deci, vorbele catehismului reacționar al lui Eminescu, iar, în materie culturală, junimismul lua un caracter violent, pamfletar; niciodată n-am auzit rostindu-se cu mai multă ironie cuvintele de «libertate, egalitate, fraternitate». Mi-a rămas până acum în urechi râsul oratorului cu acea integrală satisfacție de sine, ce încântă și cucerește: … libertate! egalitate! fraternitate! – ce lucruri vesele i se păreau profesorului nostru! …” (pp. 124, 126). 

După aspectele și manifestările iorghiste prezentate în paragrafele anterioare, „Ne mai rămâne acum să fixăm și atmosfera universitară în care a început să se desfășoare acțiunea animatorului sănănătorist, a completat E. Lovinescu. Situația nu era nici limpede, nici câștigată, deoarece, în fața iconoclastului, vechii idoli [B.P. Hasdeu, Gr. Tocilescu, Titu  Maiorescu, V.A. Urechea etc. – compl. D.P.]  se solidarizase; și, deși simpatizându-l puțin pe fostul său elev, Hasdeu trecuse totuși de partea lui Tocilescu. (…) Bătrânii au preferat defensiva din meterezele situațiilor oficiale [Universitatea, Academia, Biblioteca Academiei, Ateneul Român din București – compl. D.P.]. Prin 1900, studenții mai înaintați erau încă de partea lui Tocilescu; noi am fost prima serie a soldaților anonimi ai luptei spirituale a d-lui Iorga și, deși nu aveam nici un fel de contact cu profesorul nostru, lucram după puteri pentru răspândirea noii învățături. Față de masa nesigură a ascultătorilor, apostolul avea însă o atitudine mai mult agresivă: nu numai că nu ne ademenea pe calea seducției personale sau a unei pomeni universitare, dar, dimpotrivă, întrebuința arma ironiei și a invectivei; impresionabil și bănuitor, el împingea nervozitatea până la jignire. (…) Bănuiala, în care ne ținea d. Iorga, s-a risipit o dată cu afirmarea succesului definitiv; studențimea avea să devină garda lui credincioasă și răsfățată, matcă a «partidului naționalist», care, trecând mai târziu prin faza «secăturii entuziaste», a lunecat încetul cu încetul, mai întâi într-o indiferență deplină și apoi revenind la indiferența relativă de azi” (pp. 126-127, 128). 

La sfârșitul primului grupaj memorialistic, E. Lovinescu a conturat o bornă de parcurs a Evoluției personalității complexe și vulcanice a lui N. Iorga prin 1925-1930: „(…) a ajuns nu numai deputat, ci și șeful unui partid de guvernământ; naționalist excesiv și paradoxal, (…) tradiționalist prin cultură și educație, revoluționar prin temperament și talent oratoric, nu însă în sensul ideilor socialiste, ci în sensul unei reacțiuni ce ne-ar duce la o viață patriarhală, junimist prin negație și prin doctrina unui progres real în cadrele noastre etnice, admirator al culturii, ordinii, științii germane și susținătorul germanismului în Universitate, mare dușman al spiritului și «conrupției» franceze – d. Iorga a străbătut o evoluție surprinzătoare; în serviciul ideilor contrare, pune însă același temperament aprins, irascibil, pasionat, care l-a prefăcut, dintr-un istoric cu o largă cunoaștere a lucrurilor moarte, într-un pamfletar variabil în tot ce este materie vie, capabilă de a trezi un sentiment” (p. 128).

Dacă în primul grupaj memorialistic E. Lovinescu l-a prezentat pe N. Iorga în imaginea în care a apărut și s-a manifestat în fața studenților săi prin 1899-1903, în al doilea capitol criticul și istoricul literar «modernist», «anti-sămănătorist» devine vocea principală și prezintă propria-i poziție față de junimism, semănătorism, Titu Maiorescu, N. Iorga, relațiile și atitudinile în domeniile criticii și istoriei literare cu cei doi iluștri preopinenți. Astfel, sub-capitolele specifice au fost: „2. Poziția față de sămănătorism și față de d. N. Iorga; 3. Critica mea – T. Maiorescu și N. Iorga; 4. Imposibilitatea reluării de raporturi; 5. Dialog peste veac cu d. N. Iorga sub procurațiile Veneției”. 

Ca urmare, precizându-și propria poziție de critică și istorie literară față de semănăto-rismul tradiționist iorghist, E. Lovinescu a evidențiat cauzele diferențelor conceptuale literare -istorice și ale polemicii sectoriale între cei doi literați, derulată cu fluxuri și refluxuri, în primele patru decenii ale secolului al XX-lea: „Dominația d-lui N. Iorga asupra generației de după 1900, provocată de pitiatismul mesianic desprins din întreaga lui personalitate, ca și din țelurile mistice ale unei activități ce îmbrățișa destinele neamului, s-a exercitat și asupra mea, cu atât mai energic cu cât îmi contraria tendințele firești. Ceea ce admiram atunci mai mult în d. Iorga era tocmai atitudinea polemică streină temperamentului meu relativist. (…) Din această admirație pentru o acțiune viguroasă și barbară a precipitării unui proces de evoluție ce și-ar fi urmat și altfel cursul normal – a ieșit dedicația primei mele broșuri de specialitate: omagiul paradoxal și invers al unui tânăr, pătruns de inutilitatea polemică, față de un om ce se afirma tocmai printr-o luptă lipsită de umanitate. (…)

O dată însă cu începerea activității mele în foiletonul «Epocei» și cu luarea unor  poziții ferme față de problema țărănismului literar, de o actualitate acută pe atunci, d. Iorga mi-a explicat atitudinea prin resentimentul «refuzului» de la «Sămănătorul» și, natură pamfletară, când afirmă ceva, d-sa n-o afirmă o dată, la momentul oportun, ci în orice împrejurare, în conversații particulare, în reviste, în ziare, la Universitate sau în conferințele ținute în toate orașele țării (…), azi, mâine, peste un an sau peste un sfert de veac, cu aceeași certitudine pe care, de altfel, și-o manifestă în toate domeniile vieții spirituale în care evoluează (…). Afirmarea unei alte atitudini literare, oricât de deferentă în expresie ar fi fost, pentru un temperament atât de autoritar ca cel al d-lui Iorga, însemna însă de la sine și ruperea relațiilor personale, pe al căror moment ultim sensul memorialistic al acestor pagini mă obligă să-l înregistrez” (pp. 129-130). 

În cadrul polemicii anterior amintite, tânărul pe atunci E. Lovinescu a venit în contact editorial „literar” cu mai vârstnicii T. Maiorescu și N. Iorga, ambii critici și istorici literari de renume, din generații succesive. „Activitatea mea antisămănătoristă la ziarul «Epoca», tocmai în momentul apropierii d-lui Iorga de junimiști, nu putea să nu fie primejduită de intoleranța și autoritarismul tânărului apostol, cu reacțiuni neașteptate în fața oricării contradicții”, a mărturisit Lovinescu. „Invitat într-o duminică la Maiorescu, îl găsii în bibliotecă, unde (…) mă primi de la ușă cu exclamația:

– Ce are a face, Doamne, literatura cu politica! …

Am aflat numai apoi ce se întâmplase. În urma unui articol al meu, d. Iorga pornise, anume, năvalnic, în puterea nopții, la Filipescu și apoi la Maiorescu, unde, în biblioteca luminoasă, în care stăpânea un cuget atât de senin, ceruse, nervos și amenințător, să fiu îndepărtat de la «Epoca»… Știm cu toții, de altfel, că Maiorescu n-avea nici o simpatie temperamentală pentru d. Iorga; măsurat și respectuos față de părerea altuia, el nici nu putea concepe un astfel de atentat la libertatea cugetării” (pp. 131-133). 

Orice punte de legătură și de comunicare literară – doctrinară între cei doi polemiști s-a dovedit imposibilă de reconstruit. „După câțiva ani, în una din întoarcerile mele de la Paris, cumnatul său, d. G. Bogdan-Duică, cu care eram legat pe atunci, mi-a propus să mergem la d. Iorga, trecutul fiind cu siguranță uitat. (…) Am făcut împreună câțiva pași în direcția casei din strada Buzești, dar m-am oprit în drum. Nu puteam merge; hotărât nu: d. Iorga nu prezenta o unitate de reacțiune pentru a fi sigur, în orice moment, de felul cum ar putea să te primească, după cea mai strictă îndatorire de ospitalitate; dacă, din respingerea unui articol de la revista sa, a putut scoate o armă literară, de care s-a folosit în atâtea împrejurări, ce n-ar fi putut scoate dintr-o atitudine ostilă manifestată sub propriul său acoperiș?” (pp. 133-134)¸ s-a întrebat îngrijorat, circumspect, justificat, memorialustul născut la Fălticeni. 

„Nu, nu – rămână fiecare la locul său, în sfera propriei sale activități¸ a declarat ritos Lovinescu, marile sale merite pot fi admirate de oriunde și chiar și mai bine din depărtare: iritabil, autoritar, dominator, d. Iorga nu rabdă în jurul său nici talentul, nici independența caracterului, nici măcar demnitatea omenească. Meritând, prin atâtea calități remarcabile, să fie înconjurat de alți oameni, el s-a mulțumit cu mediocritatea sau inocența; din intoleranță autoritară, a izgonit caracterul și, în marea competiție de la «Sămănătorul» între Scurtu și Chendi, a preferat pur și simplu prostia – adică pe Scurtu” (p. 134). 

     Un dialog, aparent banal, pe trotuarele venețiene specifice, a generat un (alt!) răspuns teoretic polemic al lui Lovinescu adresat, de la distanță, lui Iorga. „Acum câteva luni însă, pe când mă plimbam pe sub vechile Procurații ale Veneției, un tânăr compatriot îmi comunică o vorbă despre mine a d-lui N. Iorga, care se primbla, din întâmplare, pe sub Procurațiile noi ale aceleiași Veneții: «De ar fi continuat să scrie volume ca Asachi și Negruzzi, ar fi ajuns la Universitate și Academie!». În această piață milenară, în care arta te împacă cu viața și cu oameni atât de greu de răbdat altfel, am simțit o descurajare ascuțită, pe care de mult n-o mai simțisem”. Lovinescu a fost intrigat de faptul că „Un om de un talent atât de puternic ca d. Iorga, de nu știe, cum nu știe nimeni dintre noi ce e talentul, nu poate să nu-l simtă; oricât de modest ar fi, el reprezintă o unicitate absolută, o plenitudine spirituală, pe care nimic n-o poate înlocui sau distruge; atât cât e, există în sine, indiferent de destinele omenirii; e o ecvație personală cu nimic asemănătoare, tiparul original al unei personalități unice.  Variațiile sunt, firește, multe și valorile gradate, dar simpla lui prezență constituie o suveranitate și un primat peste toate complicațiile de arhive; (…)” (pp. 134-135).

Întrebându-se retoric, dar și contratiat, „Ce-l autoriză, anume, pe d. Iorga să creadă că eu aș fi voit «să ajung» la Universitate și la Academie și aș fi «ajuns» de aș fi continuat să scriu anume cărți de compilație?”, Lovinescu a răspuns ritos și sarcastic, „că nu le-am scris, după ce am arătat că le pot scrie, dovedește că n-am dorit-o de loc, de foarte mulți ani din epoca de maturitate, de atunci de când, luând cunoștință de mine, m-am hotărât să mă conduc numai după normele propriei mele personalități, adică potrivit caracterului și vocației cu care m-am confundat; critica nu suportă complezență și tranzacțiune; ea e independentă sau nu e de loc și, pentru că am vrut ca ea să existe, am dat pilda rară a unei activități exclusive, ce se scutește de compromisurile unei cariere condiționate de sentimentele oamenilor, pe care îmi rezervam dreptul de a-i judeca cu imparțialitatea unei desăvârșite independențe” (p. 135). E. Lovinescu a eșuat în încercările, repetate, de a ocupa o catedră universitară de critică și istorie literară la universitățile din Iași și București, în rândurile anterioare încercând o justificare deontologică-profesională a acelei neîmpliniri din dosarul personal de carieră didactică. 

Vasile Netea l-a individualizat și l-a nuanțat pe „N. Iorga în lumea amintirilor mele” (pp. 137-148). Tânărul memorialist, transilvănean din com. Deda, jud. Mureș, a parcurs mai multe experiențe personale pentru cunoașterea și conștientizarea lui N. Iorga: s-a introdus, elev fiind, în istoria românilor prin lecturarea unui manual școlar de istorie autohtonă scris de marele istoric; a urmărit lucrările congresului Ligii Culturale de la Târgu Mureș, din luna mai 1927, unde l-a văzut și l-a ascultat pentru prima dată pe idolul său; Guvernul și ministeriatul la Învățământ ale lui N. Iorga (1931-1932) au eșuat lamentabil, valurile nemulțumirilor și reproșurilor la adresa istoricului – prim-ministru au crescut, după demisie N. Iorga a rămas doar … N. Iorga. Revista literară Jar și slovă, scoasă de tânărul învățător V. Netea, la Târgu Mureș, în primăvara anului 1937, a atras atenția semănătoristului N. Iorga, care a menționat-o în revista sa Cuget clar; în perioada 1938-1940, a participat la cursurile de vară de la Vălenii de Munte, în paralel colaborând cu versuri și articole culturale la periodicele iorghiste Cuget clar și Neamul românesc pentru popor; recenzarea elogioasă a vol. IV din antologia portretistică iorghistă Oameni cari au fost, 1939, și cartea de vizită de mulțumire a lui N. Iorga. 

Ultima întâlnire cu N. Iorga s-a derulat la Vălenii de Munte, la 9 august 1940. Tânărul ofițer de rezervă V. Netea, mobilizat la granița româno-ungară din zona Satu Mare, l-a întrebat pe istoricul și consilierul regal N. Iorga despre evoluția relațiilor internaționale, politice, militare din Europa și soarta națională-statală a României, deja ciuntită de raptul sovietic din iunie-iulie 1940. Iorga a răspuns cu amărăciune și tristețe: „Țara aceasta, acum, se va prăbuși, dar dvs., tineretul, veți trăi și veți vedea o altă țară, – Hitler având să fie învins până la urnă -, o țară pe care am voit-o cu toții, dar pe care o pierdem acum prin oameni și prin împrejurări pe care nu le putem stăpâni” (p. 145). În aceeași zi, V. Netea a susținut, la Universitatea populară de la Vălenii de Munte, conferința Existența tragică a Transilvaniei. În zilele următoare, pe 10-11 august 1940, tânărul învățător a scris și a publicat, în ziarul Tribuna din Cluj, articolul intitulat N. Iorga în preajma vârstei de 70 de ani, în care a elogiat viața, activitatea și opera complexă ale Magistrului de la Vălenii de Munte. Articolul i-a plăcut lui Iorga, care l-a reprodus integral pe pagina I a Neamului românesc, pe la mijlocul lunii august 1940. 

În noaptea de 27/28 noiembrie 1940, N. Iorga a fost ucis mișelește de legionari. „Moartea lui am plâns-o și eu, ca și toți cei care l-au iubit, cu lacrimi izvorâte dintr-o imensă durere și o copleșitoare rușine. N. Iorga, cel mai învățat dintre români, și poate cel mai învățat dintre contemporanii săi, N. Iorga, marele patriot, a murit ucis de mână românească! La împlinirea a 70 de ani, N. Iorga era în pământ. Acum câțiva ani, când am vizitat Muzeul N. Iorga de la Vălenii de Munte, organizat în vila sa de odinioară, am avut surpriza și plăcerea de a-mi vedea articolul așezat pe unul din pereții fostului său birou de lucru” (p. 147). 

Grigore Sălceanu a evocat „Prezența vie a lui Nicolae Iorga” (pp. 149-151), prin descrierea unui curs universitar ținut de către marele istoric în fața persoanelor, studenți și externi, venite să-l audieze: „Apare savantul Nicolae Iorga: are statură masivă, de uriaș, frunte înaltă; barba neagră, cu fire argintii, îi ondulează pe piept, dându-i aerul unui patriarh din antichitate; ochii negri, scânteietori, cuprind într-o privire întreaga sală, fascinând-o”. În cazul unic al lui Iorga, „(…) Un om de știință, un poet, un dramaturg și o memorie formidabilă s-au întâlnit într-o singură personalitate. (…) S-a spus că era orgolios. La Iorga era un orgoliu echivalând cu conștiința valorii. În această privință se asemăna cu Victor Hugo. (…) Când oamenii nu vor să te cinstească cum se cuvine, cinstește-te singur – părea să fie deviza lui Iorga”. În concluzie, „Făclie a științei și a dragostei de neam, N. Iorga a rămas în conștiința noastră ca o prezență vie. Iorga nu mai este în viață, nu mai predă de la catedră; dar fiecare operă a lui este un soare luminând mai departe” (pp. 149, 151).

Leonida Secrețeanu l-a prezentat pe „N. Iorga. Așa cum l-am cunoscut” (pp. 152-155). Memorialistul a prezentat o sinteză a experiențelor sale ca audiant al cursurilor lui N. Iorga și a reamintit câteva întâmplări cu marele istoric protagonist. Astfel, „L-am cunoscut pe marele cărturar al neamului nostru, pe profesorul, savantul de renume mondial, apreciat de marea cohortă a savanților lumii contemporane, N. Iorga. L-am cunoscut și personal și ca audient la cursurile sale extraordinare, deși eram student al altor facultăți (filologie, filozofie și drept). Să nu mi se ia în nume de rău afirmația că N. Iorga a fost, după umila mea părere, ca profesor-orator însăși desîvârșirea. Cunoștințele fără limite, documentația uimitoare, mereu nouă, gândirea scăpărătoare, vocabularul prodigios, memoria fantastică, ușurința de a se exprima interesant și savuros, sunt numai câteva din calitățile care au întregit armonios această personalitate românească și universală. (…) Însemnează a fi în fața unei minuni irepetabile, și N. Iorga a fost o asemenea  minune, pe care demența secolului său n-a putut-o suporta. Dar minunea a rămas în memoria scrisă și nescrisă a popoarelor, memorie care se chiamă istorie universală” (pp. 152, 154).

Dan Smântânescu a povestit „Cum l-am cunoscut pe profesorul Nicolae Iorga” (pp. 156-170). Cunoașterea a fost graduală, succesivă, cronologică-tematică, de la mediată la directă: elev de liceu utilizant al manualului de Istoria Românilor, apoi student cursant și seminarist al lui Iorga; auditor al conferințelor, cititor și utilizator științific al notelor bibliografice, articolelor, studiilor și cărților sale; discipol, cirac pe viață al Marelui Magistru. Astfel, N. Iorga „Pentru unii era un gigant supra-erudit, un fenomenal tip de Renaștere, posedând magia cuvântului și universalitatea cunoașterii. Pentru alții, un mare savant, într-adevăr, dar obositor prin frazele lungi, prin numeroase paranteze și prin așa-zisa prolixitate a stilului. Inegal considerat, Iorga era prezent aproape zilnic în întreaga presă românească, era auzit pretutindeni conferențiind, participa la numeroase manifestări culturale, primea numeroși savanți străini și umplea librăriile – lună după lună – cu cărțile, broșurile, studiile și publicațiile sale variate. 

Era proteic ca personajele din vechile mitologii, dar și coborât în faptele diverse ale omenescului cotidian. Însăși înfățișarea sa fizică tulbura. Foarte înalt, îmbrăcat întotdeauna corect, cu barba sa mare prelungind capul pleșuv, în mijlocul căruia scăpărau ochii mari, pătrunzători, plini de o lumină interioară magnetică. Cuprindeau parcă totul, devenind fulgere în mânie și entuziasme, mângâiere plină de comprehensiune în bunătate și clipele de duioșie” (p. 156).

1934. Smântânescu a inclus în propria sa relatare amintirile prof. Remus Caracaș, fost student al lui Iorga pe la 1900, devenit ulterior filolog și colaborator al lui Ion Bianu, curator al Bibliotecii Academiei Române și harnic editor de cataloage ale manuscriselor din amintita bibliotecă. Prof. R. Caracaș a povestit despre noutatea și importanța științifică a sintezelor de Istoria literaturii române elaborate și publicate de Iorga în perioada 1901-1934. A oferit informații interesante, unele inedite, despre încetarea colaborării lui Iorga cu revista de direcție literară Semănătorul din București (1906). Despre marele istoric, același R. Caracaș a afirmat că „Iorga, ca om, era o fire foarte deschisă, de o sinceritate de copil. Vesel, voios, gata de glumă oricând. Te primea bucuros la orice oră și gata să te asculte, fără a se întrerupe prea mult din timpul lui. Îți răspundea, văzându-și înainte de lucru. O particularitate a lui în conversație era darul de a imita pe foarte mulți din cei despre care vorbea, redându-le tonul, accentul, diferitele particularități de pronunție. Și-i imita foarte bine, stârnind râsul celor care se aflau în jurul lui. Și o altă particularitate, era aceea de a porecli, pocind numele într-un anumit fel, în general căutând a ironiza sau a zeflemisi pe cei despre care vorbea, făcând uneori ingenioase jocuri de cuvinte (…). Ceasuri întregi să fi petrecut în societatea lui, nu ți se ura [«cu binele», nu te plictiseai, rămâneai atent – compl. D.P.], așa de variată, interesantă, hazlie, pitorească era conversația lui” (p. 163). 

Dan Smântânescu, aflat deseori în preajma lui N. Iorga, a descris modul de lucru istoriografic inedit, specific, și de comportament societar sui-generis al Mentorului său: „Spre deosebire de mulți alți savanți, unii meticuloși, lucrând pe sistemul fișelor, cartotecilor, sau cu alte metode științifice, felurite, prof. N. Iorga avea un sistem personal de lucru. (…) Avea pe biroul său vrafuri de materiale pe care le citea și din care extrăgea [date, fapte, informații – compl. D.P.]. Firește în orientarea și sistematizarea acestui vast material, era ajutat de memoria sa fenomenală. Două erau elementele propulsive ale elaborării sale cotidiene: puterea de muncă și memoria. Din noianul de materiale care se perinda zilnic pe biroul său, nimic nu scăpa ochilor profesorului. (…) Când informațiile – să zicem biblio-grafice – dar și cu unele spontane idei asociative, închegau conținutul virtual al vreunei lucrări, sistematiza fițuicile într-un mod cu totul personal, și ajutat de prodigioasa-i memorie, de inteliganța-i creatoare strălucită, alcătuia un amplu studiu sau o carte. În ultimii ani se folosea de o steno-dactilografă benevolă, distinsă poliglotă, căreia-i dicta cartea plimbându-se cu așa-zisele «fișe» în mână, spicuindu-le și parcurgând biroul de la un cap la altul. (…) N. Iorga scria cu o incredibilă viteză. Articolele de presă le redacta, adesea, fie în timpul ședințelor la Academie, fie pe băncile Senatului, când participa, aproape zilnic, la ședințe, Poseda harul memoriei distributive, fiind atent sincronic la mai multe acțiuni. Mereu în acțiune, creierul său urzea răspunsuri la discuții, care uimeau prin originalitatea ideilor și prin cascada, frumos depănată, a asociațiilor erudite” (pp. 166-167).

1. Iorga nu poate fi încadrat într-un tipar, într-o matrice general valabilă, repetitivă. O „contabilizare”, desigur incompletă, a activităților sale multi-domeniale, a scrisului său într-o jumătate de secol (1890-1940), oferă următoarele rezultate: „Este o enigmă greu de înțeles cum a putut ca în cei 69 de ani pe care i-a trăit să scrie, bibliografizate, până în prezent [de către Barbu Theodorescu, în 1976-compl. D.P.], un număr de: 1.359 cărți și broșuri, 165.656 pagini, 4.963 recenzii, 25.000 articole, ținând seama și de faptul că a rostit sute de conferințe, cursuri, discursuri; că a lecturat milioane de file, acte, documente; că a redactat reviste, a colindat aproape sat cu sat, mânăstire cu mânăstire, țara; că a fondat în țară și în străinătate școli, instituții; că a participat la sute de congrese și manifestări culturale, că a ilustrat numeroase metropole ale lumii cu prezența sa activă, cu cursuri și conferințe memorabile; că a participat la viața politică a țării!!! Hotărât, Nicolae Iorga a fost nu numai un geniu, unul dintre cei mai mari poligrafi ai lumii, ci așa cum s-a spus, mai mult decât atâta, a fost un fenomen al naturii” (p. 170). 

G.G. Ursu a conturat „Amintirea lui Nicolae Iorga” (pp. 171-193) în propriul său sistem de valori memorialistice, cât și în amintirea urmașilor. Memoria și comemorarea lui Iorga au fost fundamentate pe câțiva piloni emblematici, reprezentativi: „Amintirile cele mai adânci despre N. Iorga mă transpun în peisajul adolescenței, când în Bârladul meu natal l-am văzut și l-am ascultat prima oară pe marele profesir, ca elev în cursul superior al liceului de nobilă tradiție care poartă numele luptătorului din generația de la 1848, Gheorghe Roșca Codreanu. Mi-a fost dat ca încă de atunci să rămân fascinat de ființa spirituală a Titanului, cum îi spuneau bârlădenii și nu numai ei, pentru ca, mai târziu, tânăr profesor de limba română în Bârlad și Fălticeni, să devin în anii 1938, 1939 și 1940, colaborator devotat și prețuit al publicațiilor conduse de prof. N. Iorga: «Cuget clar», «Neamul românesc» și «Neamul românesc pentru popor», atât cu articole literare cât și cu versuri” (p. 171). 

Alte repere importante: conferința susținută la Bârlad, la 1 ianuarie 1927, cu tema „Țara de Jos”; aprecierea culegerii de Documente bârlădene ale prof.-episcop Ioan Antonovici, 5 vol., Bârlad-Huși, 1911-1926; numărul omagial Nicolae Iorga, 1931, al revistei bârlădene „Scrisul nostru”, la care periodic G.G. Ursu era secretar de redacție; colaborare la revista „Analele Moldovei”, Tecuci-Iași, 1942-1943, cu articole referitoare la N. Iorga ca îndrumător literar de direcție semănătorist, la colaborarea sa cu intelectualitatea și cetățenii din Bârlad și Tecuci. 

1. Iorga a rămas în memoria lui G.G. Ursu o amintire permanentă, neștearsă: „Parcă-l văd ca pe-o statuie vie, cu ochii fulgerând, cu barbă impunătoare, mai înalt decât toți nu numai fizic, ci și prin sublimul vieții lui interioare, un fel de voievod și de patriarh, întruchipare a trăiniciei poporului român și a țării, pentru existența independentă a căreia s-a dăruit cu toate puterile de agerime, de inimă și de acțiune, până la jertfa supremă. De aceea, fresca din localul Școlii Române din Paris, așezându-i făptura înaltă și profetică între Brâncoveanu și Kogălniceanu, mi s-a părut întotdeauna că are un adânc înțeles” (p. 193). 

 

Indicațiile bibliografice (p. 194) subliniază caracterul inedit a 11 texte memorialistice și cel edit al altor 5 dintre cele 16 ale antologiei, specificându-se riguros sursa de preluare. Culegerea de amintiri nu include o Prefață a unui iorgolog de la începutul anilor 1980, deși activau destui în istoriografia, istoria literaturii și cultura româneasă a epocii; lipsesc, de asemenea, un rezumat critic al materialelor antologate, întocmit de realizatorul culegerii și tradus într-o limbă străină; grupajul de fotografii specifice, unele posibil oferite chiar de autorii evocărilor; Indexul antroponimic, toponimic, hidronimic, tematic, al publicațiilor și periodicelor etc. Pe pagina de titlu este menționată o „prefață de Ion Popescu-Sireteanu”, dar în cuprinsul și la începutul antologiei nu este decât „Cuvântul editorului” (pp. 7-8, 195). Ultimele lipsuri structurale ale cărții ar fi scuzabile doar dacă ar fi fost introduse în proiectatul vol. II al antologiei, care, însă, nu a mai fost publicat. Fie nu a fost realizat la stadiul de manuscris pentru tipar, fie nu a mai fost editat. 

Odată cu prăbușirea României Mari (iunie-septembrie 1940), cu moartea violentă a lui Nicolae Iorga (noiembrie 1940), în România amputată s-a sfârșit tragic o epocă și a celor care au gândit liber și au acționat dezinteresat la acea amplitudine națională, statală, militară, ideologică, culturală identitară maximă, în acel orizont politic, social, economic, religios favorabil. Deși este o antologie incompletă, neîmplinită, Amintiri despre Iorga, vol. I, Iași, 1980, se înscrie cu succes în seria restitutivă Nicolae Iorga sau Iorga după Iorga, istoriografică, re-editări contribuții istorice, ziaristică, discursuri, cugetări, memorialistică etc., începută timid, dar curajos, în 1965, după un sfert de secol de tăcere, de aparentă uitare iorgologică (1940-1965), și reîntoarcere, restabilire, reinterpretare prelungită, sper, cât mai îndelungată.