Mihai Eminescu – ,,Doina”,
,,Există oare în întreaga literatură română o poezie,
care să întreacă DOINA lui Eminescu şi să fie atât de
imprimată în sufletul fiecărui român?”
Dr. Elie Cristea 

 La data de 5 iunie 1883, la Iaşi, au avut loc importante manifestări, prilejuite de inaugurarea statuei ecvestre a lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Administrativ, monument realizat prin contribuţia materială a locuitorilor oraşului, fără ajutor din partea guvernului liberal.
      Mihai Eminescu a fost trimis de conducerea ziarului Timpul pentru a participa la aceste festivităţi, iar acesta a pregătit acestă poezie – Doina –  pentru a fi citită în timpul ceremoniei, spun cei mai mulţi dintre eminescologi.
      Poetul, a tras la prietenul său Ion Creangă, dar refuză să participe la manifestări, motivând lui Ioan Slavici: ,,Nu mi-am citit la dezvelire poezia fiindcă nu mă simţeam bine şi eram chinuit de temerea ca nu cumva să zic sau să fac ceva nepotrivit, încât lumea să râdă de mine„, preferând să se ducă la Bolta Rece, împreună cu prietenul său, Ion Creangă.

    Eminescu venise la Iaşi cu gândul de a mai scăpa de corvoada de la Timpul şi ca să mai petreacă cu prietenul său cel mai bun, Ion Creangă, aşa cum se observă dintr-o scrisoare, publicată de Constantin Th. Botez şi Adrian N. Pricop, în cartea ,,Bolta rece”, din 1988, din care cităm:,,Frate Ionică, Chelbosului tichie de mărgăritar îi trebuie. Aşa se întâmplă şi cu mine. Boerii au hotărât să mă trimeată la Iaşi ca să-i reprezint la Serbările inaugurărei statuiei lui Ştefan cel Mare. Altfel nu puteam să scap de salahoria gazetărească.
     Numai când mă gândesc la tine, la belferii de la Bolta Rece, simt că nu mai sunt singur pe lume, că o dată şi o dată voi avea parte şi de bucuria adevăratei prietenii. Cucoana Tinca, cred că  nu se va supăra aflând că pentru două, trei zile, te voi răpi Sultanule din seraiul tău plin de mâţe şi vom porni colindul prin Iaşul îndătinat: cu crâşme şi crâşmuliţe, cu grădini şi grădiniţe, cu cotloane cu obloane şi sprijiniţi pe ,,Boltă” stinchiul nostru de altădată, măreţ numai prin Cotnarul cel vechiu dătător de inspiraţii, vom încheia astfel revederea noastră. Pregăteşte-te părinţele, că împărtăşania o vom lua împreună, pentru izbăvirea şi ertarea păcatelor ce le-am făcut şi le vom face! Mihai”.
     Tonul glumeţ al acestei scrisori, ne arată un Eminescu în formă, bucuros că mai scapă de grija Timpului şi nu un om obosit şi bolnav, cum caută să-l prezinte Slavici, la 34 de ani după eveniment şi alţi colegi din Bucureşti.
     Cu toate că manifestarea trebuia să fie a ieşenilor, în frunte cu oficialităţile oraşului, guvernul liberal în frunte cu Regele Carol I şi mulţi reprezentanţi ai parlamentului şi-au însuşit evenimentul, aşa cum precizează şi Iacob Negruzzi, în Convorbiri literare, din 1 iulie 1889:,,La 5 Iunie 1883 se făcu în Iaşi cu mare pompă inaugurarea statuei lui Ştefan cel Mare. Suveranul, toate autorităţile statului, corpurile legiuitoare şi un public foarte numeros se adunară în Iaşi din toate părţile ţării şi chiar din provinciile române ale imperiilor învecinate. Profitând de împrejurare că un mare număr de membri vechi ai societăţii literare, printre care şi Eminescu, se găseau cu acea ocasiune în Iaşi, ,,Junimea” ţinu o mare întrunire.
     În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa Doină populară scrisă cu ocasiunea serbării şi care începe cu cuvintele: De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate.”

    Majoritatea celor care au scris despre acest important eveniment, au afirmat şi continuă să afirme şi astăzi, că Mihai Eminescu trebuia să citească această poezie la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, dar, aşa cum spune Ioan Slavici: ,,În timpul acesta a scris Doina, anume pentru inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, la care a şi asistat în o stare sufletească care a pus pe mulţi pe gânduri” şi că poetul i-a spus ,,că nu se simţea bine şi era chinuit de temerea ca nu cumva să zică ori să facă ceva nepotrivit cu împrejurările, încât lumea să râdă de dânsul”. Aceste lucruri, Slavici le-a scris în 1924 şi sunt greu de crezut, mai ales că dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Ion Creangă se observă bucuria şi nerăbdarea poetului de a se întâlni şi petrece câteva zile împreună.

     Toţi cei care vehiculează această variantă, cu citirea Doinei în timpul solemnităţilor, nu ţin cont de un lucru elementar, faptul că Eminescu reprezenta partidul conservator, de opoziţie, că el critica aspru în Timpul acţiunile şi politica liberalilor şi că, pentru a putea citi poezia, el trebuia să aibă aprobarea organizatorilor. Era posibil un astfel de lucru? Evident că nu. Nimeni nu i-ar fi dat voie lui Eminescu să se urce la tribună şi să spună măcar câteva cuvinte despre eveniment, cu atât mai mult să citească Doina, în care critica străinii şi construcţia căilor ferate, prin versurile:,,Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier,”. 

     Chiar să fi vrut Eminescu să vină pe scenă, pentru a declama Doina, nu ar fi fost lăsat de organizatorii guvernamentali, care au întocmit listele cu cei ce puteau vorbi şi din care nu făcea parte nici un adversar politic sau jurnalist din presa de opoziţie.

     Eminescu a pregătit Doina pentru evenimentul de la Iaşi, dar pentru a fi citită pentru colegii de la Junimea, aşa cum spune, în continuare Negruzzi: ,,Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocasiunea acelei strălucite serbări, fu adânc, indescriptibil. Încontra obiceiului ,,Junimii”, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entusiasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când exista societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri presenţi, îmbrăţişară pe poet”.  

      Scriitorul Răzvan Codrescu spune despre poezia Doina: ,,Este o naivitate să căutaţi cu obstinaţie în Doină imediatul istoric, politic sau geografic. Denumirile de râuri, localităţi sau provincii devin aici metafore ale uni spaţiu sufletesc; ,,străinul” (,,muscal” sau altă origine), ,,neagra străinătate”, desemnează în plan metaforic orice primejdie de anulare sau pervertire a identităţii naţionale, fie ea prezentă, trecută sau viitoare; ,,drumul de fier” nu-i atât o aluzie la afacerea Stroussberg, cât un simbol al civilizaţiei materiale care tinde să ne otrăvească, în numele ,,utilitarismului” modern, fiinţa moral spirituală”.

      Starea de spirit a lui Eminescu se observă în aceste articole, ce au apărut ulterior în Timpul, unde poetul spune: ,,Dar regimul roşu a trebuit să-şi tragă el o porţiune de glorie şi de mărire pe seama sa” (12 iunie 1883) şi alt articol din 18 iunie 1883.
       La Iaşi, Eminescu  a citit poezia Doina în şedinţa ad-hoc a Junimii, care s-a ţinut în casa lui Iacob Negruzzi: ,,cu glasul său grav şi muzical, întristat acum şi amar, în aplauzele zgomotoase ale celor de faţă”, spune G. Călinescu.

                             ,,Ştefane, Măria-Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă”.

    Dezgustat de confiscarea acţiunii de către oficialităţile de la Bucureşti, în frunte cu Regele Carol I, Eminescu se întoarce în capitală şi scrie mai multe articole în Timpul, în care critică dur modul cum au procedat guvernanţii, care au transformat manifestarea de la Iaşi în serbare guvernamentală. ,,Serbare guvernamentală” se intitulează şi articolul din Timpul, din 18 iunie 1883, în care Eminescu critică aspru ,,frazele sforăitoare” a celor adunaţi ,,împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe El, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său”.
    Eminescu invocă pe Ştefan cel Mare, care ,,în patruzeci de bătălii te-ai aruncat în rândul întâi al oştirii, căutând martiriul pentru ţară” şi acum ,,asculţi oameni pentru care patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care-o precupeţesc”, să răpună aceste reptile:,, Şi tu, Doamne Ştefane, stăteai mut şi rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare şi n-ai izbit cu ghioaga Ta răpuitoare de eroi în capetele acestor reptile, acestor agenţi provocatori ai străinătăţii. O, Doamne, Doamne, că mare mult ne-ai uitat!”
     Şi aşa, în urma citirii Doinei, puterile occidentale s-au impacientat, punându-l pe Eminescu în vizorul agenţilor lor din România, iar Austria a cerut explicaţii guvernului român, în urma discursului lui Grădişteanu, despre mărgăritarele lipsă din coroana regală:,,Acum mărgăritarele d-lui Grădişteanu şi Rigatul d-lui Rosetti reclamă de la guvernanţii noştri tot atâtea genoflexiuni şi umile rugăciuni de iertare!, spune Poetul. ”

     Poetul era nemulţumit de confiscarea manifestărilor de către guvernanţi şi nu a putut citi Doina la serbare, lucru ce nu i s-ar fi permis de liberali, pe care îi critica în Timpul, citindu-se în schimb oda lui V. Alecsandri- ,,La statuia lui Ştefan cel Mare”.
      Poetul Octavian Goga, spunea la dezvelirea bustului din Banat al poetului: ,,Doina nu este numai o capodoperă, dar şi ,,cântecul năzuinţelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”.
    De-a lungul timpului, poezia Doina a fost interzisă de conducătorii ţării, funcţie de interesele lor politice, sau a fost publicată incomplet. Maiorescu, în ediţia princeps de ,,Poesii” de M. Eminescu, din 1884, a scos versurile care se refereau la căile ferate, unde el era angajat ca avocat şi îl susţinea pe investitorul străin.
    Cercetătorul operei lui Mihai Eminescu, eminescologul Perpessicius, spune că poezia Doina ar avea perioada de incubaţie în perioada 1878-79, după tratatul de la Berlin, din 1878, când România pierde Basarabia şi că ar fi o continuare a poeziei ,,La arme”, scrisă la Viena, în 1871. 

    Amândouă aceste poezii au un stil comun, poetul condamnând rapturile teritoriale şi războaiele de ocupaţie, la fel ca în articolele sale din ziarul Timpul.
    Eminescu îşi exprimă durerea  faţă de colonizarea, de către străini, a pământurilor româneşti, cu persecuţia sistematică a românilor – religioasă, culturală, economică, politică, administrativă şi militară.

     Poezia Doina, publicată în Convorbiri literare, din 1 iulie 1883, i-a adus lui Eminescu multe necazuri, începutul unei perioade triste din viaţa poetului, scoaterea lui din viaţa publică, declararea ca fiind luetic şi nebun, internat de cca. 10 ori în spitale şi sanatorii, tratarea cu produse periculoase, ceea ce a dus la trecerea lui în Veşnicie, în 1889.
     După Al Doilea Război Mondial, timp de peste patru decenii, poezia Doina a fost interzisă, fiind scoasă din toate ediţiile de poezie eminesciană, fiind considerată xenofobă şi naţionalistă. Desigur că, versurile lui Eminescu puteau fi considerate provocatoare, la data citirii lor şi nu conveneau nici noilor stăpâni, după cel de Al Doilea Război Mondial.

,,De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-sa
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate”.

      După Revoluţia din 1989, poezia Doina a fost introdusă în manualele şcolare şi în ediţiile de poezie eminesciană, fiind una din cele mai reprezentative poezii de inspiraţie patriotică a  lui Eminescu, prin mesajul puternic pe care îl poartă:
,,Tu te’nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând”.

Nicolae Iosub,
Botoşani
1 Decembrie 2025