MIHAI EMINESCU LA NEAMŢ
(De ce nu-mi vii ?)

•      Din luna aprilie 1884 și până în noiembrie 1886, Mihai Eminescu s-a aflat la Iași, îndeplinind funcția de subbibliotecar, la Biblioteca Centrală Universitară și predând statistica la Școala Comercială. În luna decembrie 1884, Eminescu a fost internat în spital, cu piciorul fracturat, a fost la băi la Liman, lângă Odesa, dar a dus o viață neregulată, cu multe lipsuri și cu excese. 
•      În luna noiembrie 1886, datorită lipsurilor materiale şi a unei vieţi dezordonate, cu exces de cafea, tutun şi uneori de alcool, Mihai Eminescu dă dovada unei reveniri a bolii sale şi a fost internat şi izolat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ.
•     Din relatările lui State Dragomir, internarea lui Eminescu s-a produs din cauza unor incidente pe care le-a provocat poetul, cum a fost cel petrecut la teatrul cel vechi din Copou, unde Eminescu a avut excese de furie, rupând volumul său de versuri şi producând deranjarea publicului în timpul spectacolului. Acest lucru s-a petrecut pe 5 noiembrie 1886, cu trei zile înaintea zilei sale onomstice, când prefectul de poliţie, Morţun, dispune reţinerea poetului.
•     Cornelia Emilian, scria în 17 martie 1893:,,…la picioare, avea nişte răni pe care medicul le închisese şi boala mintală imediat i-a revenit a doua oară. În nebunia sa nu făcea alt reu de cît, cum întâlnea vre-o tînără, o apuca de turnură, iar cînd a stricat doue fânare de la uliţă, autoritatea îndată l’a închis şi l’a trimes la Neamţ în casa de alienaţi”.
•      Iată ce consemnează preotul care îl împărtăşeşte pe Eminescu: ,,Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Ghiorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă ,,Lumină lină”. Iar a doua zi…” (O ciudată însemnare manuscrisă despre Eminescu– Paul Miron, Freiburg, 1981).
•       Acest imn religios fusese ascultat de Mihai, de nenumărate ori, la Mănăstirea Agafton, unde a petrecut zile frumoase, împreună cu fratele său Ilie: ,,Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, celui Sfânt, Celui fericit: Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic eşti, în toată vremea, a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta, lumea Te măreşte” –imn cântat la Vecernie, atribuit Sf. Antinoghen.
•       Eminescu cere să fie spovedit şi împărtăşit, dându-şi seama că ajunsese într-un loc de unde nu  mai putea ieşi decât mort. El ştia ce însemnau ospiciile din acele timpuri, cu tratamente dure, băi cu apă rece, bătăi şi subalimentaţie, de unde puţini puteau să iasă vindecaţi. Fostul elev a lui Eminescu, C. Mille, referindu-se la condiţiile din ospiciu, scria:,,Cine cunoaşte ce fel de ospiciu pentru bolnavi mintali sânt mănăstirile, pot preţui în ce iad a fost aruncat cel mai gingaş dintre poeţii noştri. Şi mişei şi nepăsători sântem, drept răsplată a vieţii sale necăjite şi jalnice, drept recompensă a volumului, mic, fireşte, dar care preţuieşte mai mult decât o bibliotecă întreagă!…Neam şi corcitură bizantină ce sântém!”.
•     Eminescu era deplin conştient, atunci când este adus la ospiciu şi demonstrează că soluţia internării lui, în acel loc groaznic, mai mult îi făcea rău decât bine. Dar, cei care au hotărât acest lucru, nu-i interesa soarta poetului, care a făcut atât de mult pentru literatura şi cultura românească, numele său dând strălucire Societăţii Junimea. Tristă răsplată!
•      De aici, din ospiciu, Eminescu scrie şi Veronicăi Micle, de care avea multă nevoie și ar fi dorit să-i fie alături:,,Vei fi aflat lovitura ce a zdrobit creierul meu. Singur, fără un ajutor şi o mîngîiere, îmi duc zilele de azi pe mîine…Vestea că vei veni să mă vezi aici, în casa de nebuni, mă face să mai supravieţuiesc clipelor de a sfîrşi  cu viaţa. Micul tău Emi n-a uitat să mai scrie versuri, citeşte-le:
• ,,Aşternut în iarba verde
• În poiană, către seară
• Aştept luna cea de vară
• După deal ca să răsară.
• .
• Şi privesc cu drag în valea
• Ce se-ntinde hăt departe…
• Pîn’ce munţii-nchide calea
• Unei lumi ce ne desparte.
• .
• Şi tot trec gîndiri, o mie,
• Prin o minte amăgită…
• Ce va fi în veşnicie
• Dacă clipa-i urgisită.”
•     Tristeţea acestei poezii arată starea de melancolie a poetului, cu toate că el avea voie să iasă din ospiciu să se plimbe prin pădure, să ia masa cu intendentul Leon Onicescu, pe care-l ajută în schimb la întocmirea unor tabele cu alimente.
      Nu se știe dacă Veronica Micle l-a vizitat pe Eminescu la Neamț, dar este posibil să-i fi trimis scrisori de susținere și mângâiere, ea urmărindu-i evoluţia.
•         În iarna anului 1887, la ospiciul de la Mănăstirea Neamţului, M. Eminescu scrie poezia – De ce nu-mi vii? -, dedicată Veronicăi Micle şi este dovada că ei ţineau legătura prin corespondenţă.
•        Aici, la Mănăstirea Neamţ, Eminescu scrie una dintre cele mai frumoase poezii, intitulată ,,De ce nu-mi vii?”, poezie ce o trimite prin intermediul lui Leon Onicescu, pentru a fi publicată în Convorbiri literare. Dacă în ediţia Perpessicius se găsesc versiuni mult inferioare a acestei poezii, având în comun doar refrenul ultimului vers, aceasta e o variantă mult superioară şi nu este o reproducere din amintire, cum susţine criticul G. Ibrăileanu, ci o creaţie de vârf. Poezia este pusă pe versuri de muzicantul botoşănean Iancu Filip, fiind ascultată de poet la Botoşani, după ce se externează de la mănăstirea Neamţ, pe 10 aprilie 1887. Poezia e publicată în Convorbiri literare, din 1 februarie 1887.
•     Comparând cele două variante ale poeziei De ce nu-mi vii?, putem lesne observa că varianta scrisă la Mănăstirea Neamţ, cu şase strofe, este mult superioară celei rămase în manuscris (postumă), de 5 strofe. Varianta scrisă la Neamţ, se adresează unei femei pe care poetul o iubea, o dorea, versurile sunt directe, sunt o chemare făcută persoanei iubite. Şi, ne întrebăm: un om bolnav care ar fi nebun, ar putea din amintire să rescrie o poezie mai veche, şi s-o aducă la un nivel artistic mult superior celei vechi? În mod normal, situaţia ar fi fost invers; poezia din perioada de sănătate să fie mai bună. Or, lucrurile stau pe dos. Asta dovedeşte că Eminescu era în deplinătatea facultăţilor mintale, era un om sănătos şi capabil de a crea lucruri noi, chiar superioare celor din tinereţe. Mulţi eminescologi au căzut în capcana lui G. Ibrăileanu, cel cu ipoteza ,,marii întunecimi” a lui Eminescu, din perioada 1883-1889, şi au afirmat că în această perioadă Poetul nu a mai putut crea ceva de valoare. Este o mare nedreptate ce i s-a făcut Poetului.

    De ce nu-mi vii?                                    De ce nu-mi vii?

         (M. Eminescu, 1887)                                  (postumă)

Vezi, rândunelele se duc,                            Prin codrul jalnic trece vânt,
Se scutur frunzele de nuc,                           Se pleacă ramuri la pământ,
S-aşează bruma peste vii –                          Se scutur frunzele din vii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?                De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?     

O, vino iar în al meu braţ,                           Şi multe flori au fost în tei
Să te privesc cu mult nesaţ,                         Şi-i plină lumea de femei;
Să razim dulce capul meu                            De seama ta pe cât văzui,
De sânul tău, de sânul tău!                           Nici una nu-i, nici una nu-i.

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci                    Văzut-am lucii ochi de foc,
Când ne primblam prin văi şi lunci,             Prevestitori de mult noroc,
Te ridicam de subsuori                                Dar, ca ai tăi de crezământ,
De-atâtea ori, de-atâtea ori?                         Ai lor nu sânt, ai lor nu sânt.

În lumea asta sunt femei                              Văzut-am mâini subţiri şi reci
Cu ochi ce izvorăsc scântei…                       Ce promiteau amor pe veci,
Dar, oricât ele sunt de sus,                           Dar, nu sunt dulci, nu sunt aşa,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!                            Ca mâna ta, ca mâna ta.

Căci tu înseninezi mereu                              De ce nu vii să străluceşti,
Viaţa sufletului meu,                                    Cu ochii mari şi îngereşti?
Mai mândră decât orice stea,                        Au nu ne e atât de dor
Iubita mea, iubita mea!                                 Amânduror, amânduror?

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

 Veronica Micle-dedicație lui Eminescu    

,,De ce nu-mi vii ?”de M. Eminescu /Partitură de Iancu Filip, Botoșani

Nicolae Iosub, septembrie 2025, Botoşani