Ce este o evocare? Nimic altceva decât, prin apelarea la mijloacele cele mai la îndemână, să aduci în conştiinţe imaginea unui lucru cunoscut, dar petrecut demult. Însă cu „Evocările” lui Mihai Matei (Ed. Quadrat, Botoşani, 2008, 180 p.) se întâmplă ceva în plus, ceva în genul celor spuse de Gabriel Liiceanu în „Declaraţia de iubire”: „…fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios”.
Întreaga personalitate a autorului „Evocărilor” se regăseşte într-un singur citat, unul din Homer şi care deschide capitolul I: „Eu sunt câte puţin din tot ce am întâlnit”, respectând esenţa „principiului jurnalului” impus mai recent de adepţii lui Noica, acela al spovedaniei combinat cu descoperirea de sine a celui care citeşte mărturisirea. Şi vor fi mulţi botoşănenii care se vor regăsi în cartea lui Mihai Matei, descoperind, în acelaşi timp, şi pe omul care a scris-o.
Structura acestui edificiu afectiv al autorului este întărită în punctele cheie cu motto-uri care, după consistenţa lor şi numele celor cărora aparţin, dau în vileag un spirit echilibrat, modest, altruist şi dominat de ceea ce numim disciplină intelectuală. Citate precum: „În lume sunt multe minuni: ca omul nu este nici una” (Sofocle); „Cei ce trăiesc sunt cei care luptă” (V. Hugo); „Omul drept nu e cel care nu nedreptăţeşte pe nimeni, ci cel care, putând să facă rău, înăbuşă voinţa de a-l face” (Pitagora); „Fii bun, dar fereşte-te să nu creadă lumea că poţi fi mai bun” (N. Iorga); „Elogiul contemporanilor noştri nu-i niciodată curat. Curat e doar cel al posterităţii” (D. Diderot); „Nu este o conduită mai frumoasă decât aceea de a-ţi păstra statornicia de caracter în orice hotărâre şi în orice acţiune” (Cicero); „Dacă ai învăţat să asculţi te vei pricepe să comanzi” (Solon); „Ferice de omul mare, care nu se consideră nici pe sine prea sus, nici pe alţii prea jos şi se poartă frumos cu toată lumea” (Epictet); „Prudenţa presupune întotdeauna iscusinţă. Prudenţa este talentul de a-ţi întrebuinţa bine iscusinţa” (I. Kant); „Uneori îţi trebuie timp ca să te lămureşti chiar asupra propriilor tale simţăminte” (R. Tagore); „Cine acceptă succesul trebuie să accepte şi riscurile” (Emile Zola), pot constitui un adevărat cod de conduită pentru cei 27 de ani de muncă, toţi „în condiţiile grele ale unui timp alterat ideologic şi politic”, după caracterizarea autorului însuşi.
Evocând, Mihai Matei „dezbracă” fiecare moleculă a edificiului său afectiv, în final dezgolind o epocă, aceea ceauşistă, când orice gest, cât de neînsemnat, putea fi un risc asumat. Redăm două puncte de vedere ale autorului care se regăsesc pe întregul spaţiu acordat evocărilor sale: 1. „Multe fapte ale acelor vremi sunt criticabile şi la nivelul activităţii judeţene, la rândul nostru, de executanţi, mai ales pentru că eram obiect al acţiunilor şi nu subiect. Nu putem să nu „dăm Cezarului ce-i al Cezarului”, nu putem fi nihilişti, nu putem prin afirmaţii gratuite, să anulăm munca dusă de majoritatea cadrelor didactice, cu pasiune, talent şi răbdare, uneori cu sacrificiul propriei sănătăţi, pe ogorul şcolii, cum se spune. De aceea relevăm şi subliniem în carte multe nume de educatoare, învăţători, şi profesori, cu regretul că nu putem fi exhaustivi”; 2. „ Comunismul trebuie condamnat, cei care au făcut rău – ostracizaţi, pentru ca asemenea fenomene să nu se mai petreacă. În acelaşi timp, trebuie judecaţi acum şi cei care au dobândit funcţii şi averi ilicite după 1990. Ei trebuie să răspundă pentru dezastrul economic, pentru întoarcerea la feudalism în agricultură, distrugerea sistemelor de irigaţii, a serelor, pentru starea drumurilor, podurilor şi a sistemelor de apărare împotriva inundaţiilor. Lichelismul, mafia relaţiilor şi mita, demagogia politică, carierismul trebuie înlăturate dacă vrem ca România să fie scoasă din stadiul de dezvoltare ce ne situează încă pe ultimele locuri în Europa”.
Am spus-o în repetate rânduri, uneori argumentând, că dacă ar fi să aleg între omul moral, exemplaritatea morală şi omul cu vocaţie morală, mă voi opri la ultimul, fiindcă în el coexistă autoritatea morală cu toleranţa afectuoasă. Oamenii cu vocaţie morală, gen Mihai Matei, nu te lasă la greu, se interesează de cazul particular al celuilalt, sunt înţelegători până la a fi bănuiţi de un nonconformism libertin. Mihai Matei nu foloseşte „Evocarile” pentru a-şi exacerba eul, ci pentru a pune în valoare oamenii cu care s-a intersectat, iar cititorul va constata că nu sunt puţini aceştia.
Elias Canetti spunea un lucru extraordinar, din punctul meu de vedere, un lucru care ţine de vocaţia morală a individului, că nu te poţi măsura decât comparându-te cu contemporanii, iar cine ar face abstracţie de ei, acela nu vrea să se măsoare.
„Evocările” lui Mihai Matei ne prezintă un om care s-a raportat la contemporanii săi apelând la principii morale impuse de valorile creştine şi nu de nu ştiu care accidente ale istoriei, cum ar fi comunismul. Din această perspectivă, într-o eventuală clasificare interdisciplinară, Mihai Matei este un pictopoet de suflete.
Beneficiind de un cuvânt introductiv scris de Pavel Rusu, de foarte pertinente date despre autor şi un capitol iconografic intitulat „Timpul în imagini”, recenta carte, asemenea celorlalte apărute cu ani în urmă, înainte de a ne arăta că Mihai Matei este un distins om de şcoală şi apreciat om de cultură, ne prezintă şi o voce morală nealterată.

Georgică Manole