Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Miniaturi cu miez

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143), Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Miniaturi cu miez

Primit pentru publicare:13 Nov. 2020
Autor: Vasile FILIP, Iași
Publicat: 16 Nov.  2020

© Vasile Filip, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

                      Miniaturi cu miez

 

În miniatura intitulată ,,Credința”, Mircea Țâmpău face o mărturisire pe care am auzit-o și din alte guri și am citit-o și din alte condeie: ,,Încerc să mă dumiresc care este condiția care trebuie îndeplinită pentru a obține Premiul Academiei Române pentru literatură. E drept că am început să scriu cam târziu și, trebuie să recunoașteți, cine crede că te-ai apucat să scrii pe la 70 de ani, te cataloghează în cel mai fericit caz ca smintit. Dar mai bine smintit decât neîndeplinit”. Luînd-o, deci, la picior/condei pe drumul împlinirii, autorul se dovedește nu doar în stare să-l parcurgă – atâta cât îi va mai fi dat, – dar să și lase urme cât mai multe prin acest labirint sau ,,Slalom printre contemporani”, cum își intitulează cartea recent apărută la Editura Tipo Moldova din Iași. De remarcat grija cu care se strecoară printre jaloane, să nu le dărâme…

Mircea Țâmpău oferă, direct/indirect, cititorilor o informație extrem de utilă: prin toată viață parcursă până la hotarul celor 70 de ani, el nu a trecut ca gâsca pe apă sau ca valiza prin gară. A muncit mult și cu spor, dar a și fost atent cu toate cele din apropierea sau depărtarea sa, acumulând și selectând, chiar dacă la începuturi nici nu bănuia pentru ce o face. Abia când sacul s-a umplut și a prins a da pe dinafară, a umblat la el și a început să scoată ceea ce i s-a părut mai de interes pentru cei care îi vor citi cărțile. A și declarat, pe proprie răspundere și nesilit decât de un îndemn lăuntric: ,,Eu încă rămân tânăr”.

Și această nouă carte cuprinde texte scurte și concentrate pe idei născute din aducerile-aminte sau din realitățile cu care ne confruntăm noi toți cei ce am primit de la Cel de Sus darul sfânt al vieții. Unele titluri sunt direct sugestive: ,,Profesori și ucenici”, ,,Patriotism”, ,,Credință”, ,,Familia”, ,,Tezaurul românilor”, ,,Bunicul”, ,,Alegeri”, ,,Meserii”, ,,Munca”, ,,Român”, ,,Aleșii” ș.a. Altele par mai ocolitoare, însă ținta se vede cu ușurință: ,,Vești proaste”, ,,Prea tânăr”, ,,Eșarfa”, ,,Greșeala”, ,,Superficialitate”, ,,Să scrii”, ,,Dureri”, ,,Nașteri”, ,,Bucurii”, ,,Iubirea”, ,,Am găsit” etc.

Emoționantă, ,,Bunicul” stârnește în mintea și inima oricui duioase aduceri-aminte legate de sfântul cu nume alintat: Bunul. ,,Ce minunăție de bunic am avut, cu o logică a vorbirii, cu timpul, cu rostul sculelor care se așezau singure la rostul, cu grija față de ele. Le regăsesc și astăzi în dulapul din șură care seamănă cu un muzeu (…) Grija bunicului era să ne învețe cum să lucrăm în lemn, dar nu oricum, ci artistic.” În scrierile lui Mircea Țâmpău amintirile nu cantonează în trecut. Ele se reflectă și pe ecranul panoramic al prezentului, diferențele fiind marcate nu doar de regrete, ci și cu durere: ,,Munceam, mâncam, beam cu familia aici, în vârf de munte, unde nimic nu era spurcat, iar bătrânul munte se bucura că nu mai era asediat de piețari, de gălăgia instrumentelor ori de cocalari.”

Edificatoare pentru starea de spirit a școlarilor din zilele de acum, când și învățământul românesc este grav afectat de, dar nu numai, pandemia, ci de nepriceperea autorităților (care tot un fel de pandemie este), mi se pare miniatura ,,Meserii”. Un text în care autorul, aflat în dialoguri cu niște copii, primește răspunsuri directe și sintetice la întrebarea: ,,Ce ai vrea să te faci când vei fi mare?”: ,,Polițist, ca să prind hoți”; ,,Eu vreau să mă fac paznic la groapa de gunoi!” Imediat, vine și explicația: ,,Aici găsesc tot ce doresc și pe degeaba!” După ce primește răspunsuri potrivite – croitorese, învățătoare, balerine – și de la fetițe, reporterul improvizat obține un răspuns surprinzător de la un copilaș, vizibil necăjit: ,,…vreau să mă fac un om cinstit și drept”. Reacția lui Țâmpău: ,,Emoționat, îl salut și plec.” Adică fără cuvinte, în acest caz cuvintele fiind deja rostite de școlar.

Și Mircea Țâmpău își duce existența, precum noi (aproape toți), într-o lume a schimbărilor. Schimbări care, din păcate, se produc în pantă căzătoare,necum una în suiș. Un suiș al speranțelor, la care românul încă nu a renunțat: ,,La mine, în Obcina Rarăului de unde am coborât, s-au schimbat multe. Nu mai este nici cărarea pe care o sărutam cu tălpile. Și fânul pe care îl coseam s-a ascuns nu știu unde. Au apărut în schimb viloaie pline cu de toate, mai puține cu covoarele noastre românești (…) Numai brazii nu se plâng niciodată, martori demni ai schimbărilor nefaste”. Păi, domnule Mircea Țâmpău, cum să mai poată plânge un brad tăiat? Poate doar cioata care a rămas, până ce, odată cu ea, i se usucă lacrimile… Îmi răspunde cel pe care îl întreb în comprimata ,,Dureri III”: ,,Acum vântul mă duce spre rădăcina unui brad, acolo unde mă regăsesc din toamnă în toamnă”. Dacă ar mai fi loc, m-aș duce și eu… Că vorba de odinioară a poetului: ,,De îmbunătățiri rele cât vrei suntem sătui…”

Vasile Filip



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.624 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5