Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.5 (149), Mai 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

MINOS ȘI LABIRINTUL

Primit pentru publicare: 07 Mai 2021
Autor:  Tanase GROSU
Publicat: 07 Mai 2021
© Tanase Grosu,  © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

MINOS ȘI LABIRINTUL
(Satira vremurilor noastre)

Motto: „Minciuna stă cu regele la masă…”
(Alexandru Vlahuță)

Pământul este, încă, planeta mea preferată.
Caut un solipsism ori o marotă net morală?
Nu știu cum: încalecă realitatea istoria
Sau, vice-versa, realitatea șterge istoria?!
Contemporaneitatea își naște un nou Kraken,
Din al cărui abdomen eructația prelinge minciuni,
Contradicții, înșelăciuni, răutăți, noroi sufletesc.
Să mă trăznească fulgerele lui Zeus de mai înțeleg!
Prin voința „populară” a conclavului zeiesc,
Prin acordul prestabilit și tacit al triburilor,
Insula noastră mănoasă primi un dar troian,
Pe Minos, regele, împovărat de amar de tinerețe,
De nenumărate odoare, palate știute și neștiute;
Un autarh înzestrat cu însușiri nemaiîntâlnite.
Peste poporul obidit a îngăduit, cu larghețe
Și multă concretețe, un sfat al cavalerilor și aleșilor:
Casta coifurilor galbene, cea a coifurilor roșii,
Casta celor fără coifuri, casta maimuțelor urlătoare,
Casta de aur a spolierilor, casta celor mai egali
Între egali, cea a acelor în răspăr, toate minunate cu onor…
Susținute cu „noblețe” de ginta lingușitorilor, cea a obedienților,
Încă una a bocitorilor la Poarta Raiului, și una a trădătorilor…
Caste ce revendică tot ce-i sub soare, fără sudoare,
Toți plini de emfază, atotcunoscătoare de nimic;
Toți veniți de aiurea să facă destul correct politik!
N-a-nțeles nimeni de ce uitatele triburi obidite
Sunt de-o desăvârșită sărăcie, ignoranță și apatie;
Pare că lipsită-i de cârmaci; vor oare un tătuc?
De fapt o lehamite îngurgitată cu multă pâine.
Totul merge ca pe roate: nimic nu se poate,
Nimic nu se pornește; totu-i mai vechi, prăfuit,
Decât decrepita Antichitate, când regi și popoare
Luat-au Minotaurul de coarne, înlănțuindu-l.
Chiar și scalzii și crainicii o pun de mămăligă,
Anunțând isteric că-i numai bine în răul cel mai rău.
Adunarea triburilor, onorabilă strânsură, aflată
Veșnic în viligiatură, votează tacit și cu zel
Legi, decrete, regulamente cu restricții doar pentru plebe.
Și-ntr-un târziu hotărât-au în sfârșit să construiască
Un vast Labirint; dar minți întortocheate
Pe zidari i-au tot mazilit, impunând ritm nedefinit.
Azi, dorit-au să-l ridice întortocheat, de nepătruns,
Mâine, dacă nu s-a surpat, sigur l-au cârpit sau astupat.
Și-au anunțat, cu trâmbițe și surle, c-au înaintat
Încă un inch sau o milă de drum, lăsată-n devălmășie.
De nimeni nu se știe dacă, până la chindie,
Vom putea măcar străbate o parte din Via Mala.
Ne-am rătăcit în Labirintul celor promise, din start
Neonorate, compromise; ne dăm singuri palme
Ori cu tesla în râvnitele și îndepărtatele vise.
Rămânem parcă veșnic stoici la pungă, stingheri,
Suflete mâncate de boala urii, precum o haină plină de molii.
Apărut-a noii apostoli ai neamului, perorând:
„Ce-i aia țară, ce-i acela popor, renunțați la
Casă, la pământ, la familie, căci suntem la comun?”
Ne-om trezi vreodată – poate vom pleca pe Marte!
(Din „Cronica” lui Anonymus)