MIRCEA BUJORESCU: ”Câteodată mă dau mare și spun că, de la Petrila și până la Uricani, am cunoscut  50 de mii de oameni, dintre care pe 10 mii i-am știut pe nume.”

IOAN VASIU:-  Prietene, Mircea  Bujorescu, ești unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați jurnaliști din Valea  Jiului, aflat în viață, chiar dacă te-ai mutat de câțiva ani în Timișoara.  De ce ai plecat din ”Vale” ?

MIRCEA BUJORESCU : – Pe scurt, n-am plecat, ci m-am dus! Minele  s-au dus, preparațiile de cărbune s-au dus, termocentralele s-au dus, uzinele de utilaje s-au dus, fabricile de fibre și fire sintetice, de confecții și de tricotaje s-au dus, fabrica de lapte și ferma avicolă s-au dus. A mai rămas Parângul, Straja și Jiul, bătrânul Jiu, care șerpuiește, nepăsător și rece pe aceeași matcă…
La urma urmei, n-o știi nimeni că m-am dus, numai vor vedea că nu-s!

  I.V.: –  Câți ani ai practicat jurnalismul și la care publicații ai lucrat ? 

M.B. : – Pe scurt, am lucrat 39 de ani în presă, la 12 ziare și publicații. Cronologic: “Steagul roșu” (1978-1989), ”Zori noi” (1989-1991), ”Matinal” (director-redactor-șef 1991-1994), ”Unda de șoc”, ”Sport-șoc” (1994-1996), ”Jurnalul Văii Jiului” (1996-1997), ”Informația Sindicală” (1997-1999), ”Info-CNH” (1999-2001), ”Mesager” (2001-2017), ”Info-matinal”(2014-2015). Colaborări la ”Gazeta Văii Jiului” și ”Cronica Văii Jiului”, emisiuni TV la  DAGS TV (1995-1997), ”Radio România” (1991-1996).  O fi mult, o fi puțin…

  I.V. : – Ai activat în presă și înainte de 1989 și după acea răspântie. Care sunt diferențele dintre cele două perioade, referindu-ne la presă ?

M.B.: – Pe scurt, diferențe mari ca de la mâncărică la mâncărime. Înainte, nu puteai să scrii că era rău, chiar dacă vedeai bine că nu e bine… După, am crezut că l-am apucat de picior pe Dumnezeu, că suntem cu adevărat liberi să scriem ce vrem, că adevărul trebuie spus până la capăt. Adevărul este că, totuși, democrația îți oferă o anume libertate, libertatea de a nu fi liber. Iar presa a căpătat atâta libertate încât, la un moment dat, n-a mai știut ce să facă cu ea… și atunci a căzut într-o anume desuetitudine, din care s-ar putea să nu se mai ridice.
Apropos de ”răspântia” de care mă întrebi. Știi scena aia din Moromeții în care, prin ceață, ajunși la o ”răspântie”, un fel de sens giratoriu de astăzi, Moromete, ăl bătrân, întreabă: ”Niculaie, unde mergem noi, domne?”. Imaginea aceea  mă urmărește din 1990 încoace. Marin Preda a fost mare. Și este!
Cred că ”răspântia” a fost când noi, ăștia care eram (sau ne consideram) ziariști am crezut că suntem liberi să scriem adevărul-adevărat, sau adevărul pe care ni l-au impus noii potentați ai vremii. Cei care au scris adevărul pur au rămas săraci. Cei care au clamat adevărul  ”noilor ciocoi” au devenit, ei înșiși, potentați… Asta pentru că, între timp, s-a inoculat, iremediabil, paradigma interbelică ”șantajul și etajul”. Noi suntem români…

  I.V. : – Amintește-i, te rog, pe seniorii presei din Valea Jiului, alături de care ai format tânăra generație de jurnaliști din arealul respectiv.

M.B. : – Pe scurt, în 1989 nu existau ”seniori”. Erau doar niște tovarăși, câțiva oameni care știau bine să jongleze cu niște șabloane de limbaj. Să nu fiu ipocrit, eu însumi primeam 360 de lei (un sfert de salariu) pentru o ”poezea” aniversară… Seniorii scriau editoriale, noi ăștia mici (uneori, poate, talentați) eram folosiți poate pentru a face partea frumoasă a lucrurilor. Am avut niște mentori în ale gazetăriei și ale vieții, precum Ion Vulpe, Ioan Liciu sau Anton Hofman (fugit în Germania). După 1990, totul s-a risipit. Am devenit din cel mai tânăr, cel mai bătrân. Atunci i-am adus pe Tiberiu Vințan, Vali Locotă, Paul Niculescu, Ștefan Cimpoi și, o să fii surpins, pe prof. univ. dr. Vasile Dâncu, fost ministru, parlamentar și cine știe ce o mai ajunge.
Cu ei, cu Ion și Mihai Barbu, Sorin Oprea, Gheorghe Olteanu, Ileana Firțulescu, Emilia Achirei și tipografii noștri am dus ziarul ”Matinal”, singurul din Valea Jiului, la 30 de mii de exemplare pe zi, adică un ziar la 3 locuitori ai acestei zone. Zonă care, din cauza unor interese oculte, fusese déjà hărăzită pieirii. Odată cu ea, și presa din Valea Jiului. 

    I.V.: – Ai regretat vreodată faptul că nu ai ales o altă profesie și   ți-ai dedicate viața gazetăriei ?

M.B. : – Pe scurt, nu!  Prin 1976, la mina Petrila, unde eram „vagonetar de galerie”, am fost  pedepsit pentru o ”nemotivată” să încarc ”haznaua” în vagoneți, ca să fie scoasă mizeria la suprafață. Imaginează-ți! Atunci, poate chiar atunci, mi-am promis că o să scot mizeria la suprafață. M-am străduit, chiar cu riscul de a muri sărac și uitat într-un sat de lângă Timișoara. Dacă nu aș fi fost gazetar, mi-ar fi plăcut să fiu vidanjor, să scot mizeria la suprafață…

  I.V. : – După părerea ta, mai poate fi socotită presa ca a patra putere în stat ?

M.B. : – Pe scurt: imposibil! Domnule Vasiu, prietene, poete, visătorule, puterea (cu P mare) distruge! Presa (în înțelesul  larg al cuvântului) are putere doar într-o democrație de tip ideatic. Noi nu mai trăim într-o asemenea democrație! Noi trăim într-o democrație de tip pragmatic. Ai, sau nu ai, mănânci, sau rabzi, vezi, sau nu vezi, înțelegi, sau nu înțelegi, acționezi, sau accepți, lupți, sau te lași înfrânt, trăiești, sau…
”A patra putere”… cred că puterea cuvântului a dispărut când s-a trecut de la troc la bani. Iar dacă statul are banii, cine mai are puterea? Niște unii care vor să scoată mizeria la suprafață? În timpul acesta, celelalte 3 puteri vor amaneta viitorul copiilor noștri într-o neștiută direcție.

  I.V. : – Amintește 2-3 satisfacții și 2-3 nemulțumiri pe care le-ai trăit în perioada când erai journalist activ.

M.B. : – Pe scurt, nu prea trăiesc din amintiri, dar fie…
Satisfacții, dacă e să nu fiu chiar așa de ipocrit, au fost de fiecare dată când oamenii îmi citeau semnătura în ziar. Foarte des, de ce să mint, scriam în fiecare zi. Era nerăbdarea din fiecare dimineață, când deschideai ziarul și îți vedeai numele acolo sub un articol sau un eseu. Câteodată, și pe prima pagină. Te gândeai că te citesc (pe vremea aia) 40-50 de mii de oameni. Cam atâția cititori erau în Valea Jiului. Câteodată mă dau mare și spun că, de la Petrila și până la Uricani, am cunoscut  50 de mii de oameni, dintre care pe 10 mii i-am știut pe nume.
Nemulțumiri  am  avut  până peste cap, dar am una. O nemulțumire care, de fapt, s-a transformat într-o mare satisfacție. Era nebunia cu jocul ăla piramidal, Caritas. I-am dibuit pe unii că au făcut o ”mânărie”, să-l aducă la Petroșani pe stadion. Și-au luat fiecare în prima zi cam prețul unui apartament pe vremea aia. Publicația ”Unda de șoc”, pe care o fondasem, după  o mai veche rubrică a mea, era tipărită la Deva, la ”Guttenberg”, o tipografie modernă (color, 8 pagini…). ”Șmecherii” din Petroșani (nume grele) au aflat cumva, au dat telefon (cuiva?) în tipografie și au cumpărat toată ediția (5000 de exemplare!) înainte de a o ridica eu. Erau ceva bani. Am ajuns la Deva, am aflat mânăria și-am decis, după ce am luat banii, să mai scoatem o ediție! Care s-a vândut a doua zi pe nerăsuflate! Apoi s-a dovedit că rubrica noastră care se chema ”Kaput Karitas!” avea dreptate. 

Dar, ce folos! Ei au rămas cu banii de la Ioan Stoica ăla, iar eu și colegii mei cu banii pentru 2 tiraje, care ne-au ajuns pentru un chef cu  lăutari, la restaurantul ”Cetate” din Deva, alături de niște minunați tipografi. Ba nu, pentru că am văzut pe acolo și câțiva indivizi (livizi!) cu trese, de pe la poliție și SRI. Cred că erau aduși de un apropiat al meu, care, puțin mai târziu, am înțeles că lucra deja de mult la… servicii. Ce zici, prietene Ioan Vasiu, poetul  din orașul ”Paliei”, asta e numulțumire sau satisfacție?

  I.V. : – Ce preocupări ți-ai găsit de când ești pensionar ?

M.B.: – Pe scurt, nu mă simt pensionar, sunt doar unul dintre milioanele de ”asistați sociali”. ”Cât ești în treabă, toți te întreabă”, știi expresia. După aia… Am familia aproape, am 2 nepoți cu ochii mai albaștri decât albastrul, am conștiința curată, cu toate că am dezamăgit niște prieteni, fiind prea credul  și, uneori, inconștient. Dă-mi voie să fac o glumă, tocmai ce mi-am făcut o operație de cataractă și acum văd lucrurile  mai  bine.
Am, totuși, două preocupări constante: îl plimb pe Fluffy, cățelul meu – prieten statornic, și văd zilnic un film pe Netflix. Aaa, da, mai beau câte o bere. Știi că am cochetat cu poezia, iar unul dintre versurile mele era ”Să bem o bere domnilor/ Dacă  domnia  se  măsoară  în  beri”.
În subsidiar, am niște preocupări. Dar cred că sunt utopice. De exemplu, de ce mai există NATO, dacă nu mai există  tratatul de la Varșovia?  De ce 5% dețin 99% din bogăția planetei  Pământ? De ce albul e uneori gri, și, în general, de ce? Așadar, prietene, am preocupări. Fiind cam de aceeași vârstă, cred că și tu gândești la fel. Sau, din ținutul dacilor, se vede altfel…

  I.V. :- Ce mesaj vrei să transmiți, la finalul acestui scurt interviu, foștilor tăi ”ucenici”, în ale presei, din Valea Jiului ?

M.B. : – Pe scurt, nu asta trebuia să fie ultima întrebare, dar tu știi mai bine. Nu am avut ucenici, am avut niște prieteni. Nu în ale presei, ci în ale vieții. Dar viața…Viața nu e viață, dacă  nu  le-ai  trăit  pe toate. Iar eu le-am trăit  pe toate. Așa că… Uite ce te rog. Din cuprinsul acestui interviu poți să tai ce vrei. Tai ce vrei, dar vezi ce tai. O veche butadă printre  jurnaliști  era ”ce se taie, nu se  fluieră”.     

                  Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR