Valentin PANĂ

Muntele sacru

Părinte aspru, munte al meu sacru
la tine vin zdrobit și spulberat
să-mi reazem fruntea de o piatră rece
și să-ți ascult gândul curat.

Balastul greu, al trupului de carne
mă trage-n jos, mă surpă spre genuni,
tăcerea ta e-mpodobită-n sfinți
iar peste mine se tot sting minuni.

Artere de cleștar se-nfig în glie.
Orașul doarme-n depărtare, luminat
doar de poveștile-i de dragoste.
Aici, himerele au sucombat.

Iar ora e lichidă; șuvițele-i gri
șerpuiesc alene printre cipuri.
Cuvintele-nșală, mintea mă minte
liniștea-mi vine drămuită-n șipuri.

Sunt singur și împuținat, Stăpâne,
clepsidră goală, de azur balanță,
trecutul fuge înaintea mea
la două mii de poezii distanță.