Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Muzeul Memorial George Enescu din Dorohoi, Arhiva personală.
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre Muzeul Memorial George Enescu din Dorohoi, județul Botoșani, muzeograful Lidia Alexie mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2009, în incinta acestuia.

– Doamnă Lidia Alexie, care este istoria acestei case?
– Clădirea a fost construită în 1860, în stil moldovenesc, și în ea s-a mutat Costache Enescu, tatăl muzicianului, după ce fusese arendaș la Cracalia [astăzi, satul Dumeni, comuna George Enescu]. Locuința a fost moștenită de compozitor [născut la 19 august 1881, în satul Liveni-Vârnav, comuna Dumeni, plasa Centrală, județul Dorohoi (în prezent, satul George Enescu, comuna cu același nume, județul Botoșani)], care a dorit ca, după moartea sa [la 4 mai 1955, la Paris, unde a fost înmormântat în Cimitirul Père-Lachaise], aceasta să devină muzeu, ce a fost inaugurat la 18 august 1957. [Din 2010, edificiul figurează în Lista Monumentelor Istorice.]

– Descrieți, vă rog, interiorul clădirii.
– În salonul muzical, sunt expuse afișul care anunța deschiderea acestui lăcaș de cultură, documente, fotografii și afișe de concert ce ilustrează viața artistică din țară a compozitorului, din perioada 1920-1940. În hol, intitulat „Enescu în arta plastică românească”, se află diverse lucrări de artă (picturi în ulei, acuarele, grafică, peniță și sculpturi), trei viori la care muzicianul a cântat în prima parte a vieții, o baghetă cu care a dirijat, un frac la reverul căruia este prins miezul decorației franceze Legiunea de Onoare în grad de Comandor, primită din partea Academiei de Arte Frumoase din Paris în 1936, cu prilejul premierei operei Oedip, o pereche de ochelari ai maestrului, testamentul său, partituri, manuscrise, un colier și un inel ale mamei lui, Maria Enescu, două bijuterii, cumpărate pentru ea de micul Enescu din primii bani primiți în urma unui concert, masca mortuară și mulajele mâinilor sale, o scrisoare a lui în limba franceză, două pixuri, un toc, o călimară cu cerneală, un portofel al Mariei [Marucăi] Cantacuzino, soția sa, o geantă de voiaj și o carte de vizită cu semnătura artistului. În sufragerie, se găsesc sobele originale, biblioteca familiei, două tablouri în ulei ale părinților muzicianului, lucrate de Dumitru Bâșcu, fratele lui vitreg, o lampă cu gaz, o masă de epocă din perioada respectivă, un gramofon, un patefon, un birou din stejar sculptat și o călimară deosebită. Urmează camera maestrului, incluzând pianul Pleyel din 1920, la care a compus Simfonia a III-a și a interpretat o parte dintre lucrările sale, un suport de partituri, un dulap în stil Biedermeier, o statuetă pe care compozitorul a primit-o în dar din partea localnicilor în 1931, când a fost distins cu titlul de Cetățean de Onoare al orașului, o fotografie originală a lui la 20 de ani, o alta alături de soție, un ceas cu pendulă, patul său, un cufăr cu care mergea în călătorii, un tablou înfățișându-l în timp ce interpreta Poemul [pentru vioară și orchestră] de [Ernest] Chausson și un triptic ce arată că familia sa era creștină.

Florin Bălănescu