Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Muzeul Vivant din Mănăstirea Agapia, Arhiva personală.
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre Muzeul Vivant din Mănăstirea Agapia, satul Agapia, comuna cu același nume, județul Neamț, maica Maria Giosanu mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2009, în incinta acestuia.

– Maică Maria, care este istoria acestei instituții muzeale?
– Muzeul, singurul de acest fel din țară, își propune să prezinte viața monastică pe viu (de unde și denumirea de „vivant”), fiind inaugurat în 2013. Este găzduit de una dintre cele mai vechi case din satul monahal, ridicată, odată cu biserica mănăstirii, între 1642 și 1647, de către Gavriil Coci, hatmanul Moldovei și fratele domnitorului moldovean Vasile Lupu [1634-1653; 1653].

– Descrieți, vă rog, complexul expozițional.
– Ansamblul muzeal este compus din imobilul propriu-zis, construit din lemn, cu planșeu din piatră, și alcătuit din parter, demisol și pivniță, la care se adaugă curtea, ce cuprinde atelierele de olărit și brutărie, precum și casa oaspeților. Clădirea a fost locuită, neîntrerupt, timp de peste 360 de ani – până în 1803, de călugări și, de atunci până astăzi, de maici. Parterul include două camere de locuit (chilii), bucătăria și atelierul de țesătorie și broderie. În prima încăpere, se găsesc piese de mobilier (pat, dulap, scrin, laviță, ladă, rafturi, masă și scaune), covoare, icoane, acoperăminte de pat și de masă. A doua odaie integrează aceeași mobilă simplă, un analog [suport pentru cărțile de rugăciuni], o măsuță pe care se află o candelă și un sfeșnic, pomelnice cu litere chirilice, un baston, tablouri și icoane. Pe hol, sunt expuse fotografii vechi provenind din arhiva mănăstirii și o galerie de litografii din secolul al XIX-lea reprezentând Ierusalimul și, în general, locurile sfinte. Sala care urmează găzduiește un atelier de țesătorie și broderie, ce conține un război de țesut (stative) cu accesoriile sale, covoare, prosoape și fețe de masă. În bucătărie, există o masă pe care este așezată o lampă cu gaz, scaune, un blidar cu străchini, oale și linguri de lemn, o covată și un cântar vechi. La demisol, holul înglobează o nișă unde se păstrează câteva piese din recuzita de înmormântare a călugărilor. Urmează două chilii – a unui călugăr bătrân și a altuia tânăr (ucenicul care face ascultare față de primul); în prima, se găsesc un pat de lemn agățat de grindă, un scaun rudimentar de rugăciune, o ladă pentru cărți, obloane care obturează complet ferestrele, o icoană și o candelă în fața ei, cărți de rugăciuni cu litere chirilice și fotografii ale părinților duhovnici Paisie Olaru și Ilie Cleopa; în cealaltă chilie, se află aceleași piese de interior, un cuptor fără plită din veacul al XVII-lea și o lopată cu care se scotea pâinea coaptă (fiindcă ucenicul gătea pentru el și sfătuitorul său), o masă cu o strachină, o lingură de lemn, un fund de mămăligă, un scaun, o covată, o laviță și o icoană a Maicii Domnului în timpul patimilor. În pivniță, sunt depozitate putini pentru brânză, o untariță [putinei], coșuri pentru fructe și legume, damigene de vin și vase pentru cereale, murături și borș. În curte, pot fi văzute o fântână cu cumpănă și o anexă ce adăpostește o piuă în care se pisează grâu, porumb și semințe de in și cânepă, un banc vechi de lucru din lemn, un strung, un instrument pentru confecționat draniță, o lădiță de felcer veterinar, un teasc pentru struguri și mere, o bidinea, un urzoi [urzitor], un melițoi [meliță mare], diverse scule și piese agățate de grindă, un atelier de olărit, altul de brutărie, un magazin de prezentare și casa oaspeților, unde vizitatorii se pot odihni sau lua masa după încheierea circuitului de vizitare.

– Câte dintre rânduielile și activitățile prezentate în muzeu se mai regăsesc în viața monahală cotidiană?
– Tot ceea ce este înfățișat în sălile de expoziție ilustrează viața de zi cu zi a măicuțelor, care tipăresc și leagă cărți, lucrează vase de ceramică, țes, brodează, gătesc, deretică, cultivă pământul, grădinăresc și își fac rugăciunile obișnuite.

Florin Bălănescu