MOTTOUL MEU DE ULTIM CEAS
         Îl rog pe bunul Dumnezeu
         Să-mi dea forța necesară,
         Să aștern și-această carte
         Ca pe-o intimă comoară !

Cu acest Motto își începe Domnul Ovidiu Chelaru „Ultima carte”, Botoșani:  Ed. Agata – 2026.
La aproape un secol de viață, Ovidiu Chelaru își adună cu grijă amintirile și le transformă în lumină. În cărțile Domniei sale găsim un conținut dens, sub diferite forme literare, creații autentice care sunt mărturii vii despre om, timp și credință.

Între „ultimul val” și dorința de continuitate, între fragilitatea trupului și forța sufletului, paginile acestei cărți surprind esența existenței umane – cu luciditate, modestie și recunoștință. Versuri precum „Mulțumesc lui Dumnezeu că printre vii mai sunt și eu” sau „Am să scriu ce mi-am dorit / Să nu mor neîmplinit” definesc o voce neprefăcută, care ar vrea să impresioneze mai puțin, dar e important să rămână autentică.
„Ultima carte” este un dialog sincer cu viața și cu moartea, o privire senină asupra timpului care trece „fără pauză”, dar și o mărturisire a speranței că dincolo de efemer se află o ordine Divină, ca o compensare a celei pământești.
Între evocări din copilărie, reflecții asupra lumii contemporane și rugăciuni rostite în vers, autorul ne invită să redescoperim valorile esențiale: credința, familia, modestia și datoria de a lăsa ceva în urmă.
Am scris prefața volumului de poezii „Ultima carte”, o opinie a mea care nu va fi ultima, cu gândul la dovada că, atunci când cuvântul rămâne viu, nici timpul nu are ultimul cuvânt.

Prefața volumului „Ultima carte”
Există cărți care se scriu din nerăbdarea începutului și există cărți care se nasc din liniștea sfârșitului.  Și există cărți rare, aproape testamentare, care apar la capătul vieții, când cuvântul nu mai este doar expresie, ci mărturie.

Volumul de față aparține celei de-a doua categorii: este o carte a bilanțului, dar nu a închiderii definitive, ci a unei continuități spirituale care refuză să se stingă. Încă de la început, în motto, autorul își definește rostul scrisului ca pe o misiune: „Îl rog pe bunul Dumnezeu / Să-mi dea forța necesară / Să aștern și-această carte / Ca pe-o intimă comoară.”
Această „comoară” încorporată într-o colecție de poezii superbe și originale, este rezultatul unei acumulări de viață, o distilare a experienței umane la capătul drumului, când descoperim că longevitatea este un dar și, în același timp, o povară. Tema longevității nu trebuie înțeleasă ca un triumf biologic, ci o responsabilitate existențială. Poetul nu se glorifică pe sine, dimpotrivă, își exprimă o anumită rezervă față de această stare: „Deși sunt longeviv prin genă / Nu iubesc această scenă”. E o mărturisire care introduce o dimensiune etică profundă: a trăi mult înseamnă a purta povara memoriei, dar și obligația de a lăsa o mărturie. Longevitatea devine astfel un exercițiu de luciditate, și mai puțin de satisfacție.
În același timp, scrisul apare ca o justificare a acestei durate:
„Am să scriu ce mi-am dorit / Să nu mor neîmplinit.”. Se creează, astfel, o legătură organică între timp și creație: a trăi mai mult înseamnă a scrie mai mult, iar scrisul devine forma prin care existența capătă sens.

Pentru Ovidiu Chelaru timpul este o experiență a trecerii și de anticipare a eternității. Pentru Domnia sa, timpul este mai puțin decât o abstracțiune ci, mai curând, o realitate trăită cu intensitate, percepută ca un flux inevitabil, un teritoriu de reflecție: „Timpul trece fără pauză / Înspre zări necunoscute.”.
Această conștiință a trecerii este dublată de imaginea finalului, văzut fără dramatism excesiv, dar cu claritate: „În acest context real / Eu mă văd pe ultim val.”. „Ultimul val” devine astfel o metaforă recurentă a apropierii de sfârșit, dar nu una tragică, ci una contemplativă. Poetul nu fuge de moarte, ci o integrează într-un orizont mai larg, spiritual: „Până când vecia sfântă / Ce pe oameni îi descântă / Va sosi și pe la mine.”. Se conturează astfel o dialectică subtilă între finitudine și speranță, între material și transcendent și, așa, credința devine  o trăire simplă și autentică.

Dimensiunea religioasă a volumului este una dintre cele mai consistente. Ea nu se exprimă prin retorică, ci prin apropieri directe de Divinitate, de o sinceritate dezarmantă: „Mulțumesc lui Dumnezeu / Că printre vii mai sunt și eu.”. În aceste versuri fără ornamente, există o recunoștință pură, o relația cu Dumnezeu care este una personală, continuă, aproape cotidiană. Nu este o credință demonstrativă, ci una care respiră și-i simți țesătura fiecărei poezii. Chiar și reflecțiile asupra morții sunt filtrate prin această credință: „Cei plecați prin moarte / Că norocul nu se împarte.”, unde se simte o acceptare a ordinii Divine, un fel de pace interioară care conferă volumului o liniște aparte.

Ovidiu Chelariu, așa cum îl știu de-atâta vreme, se remarcă printr-o simplitate asumată, în care metaforele sunt limpezi, dar pline de semnificații.
Bunăoară, „căderea liberă” devine imaginea declinului: „Căderea-n gol e viața mea!”, iar „condeiul” este așezat să simbolizeze salvarea prin creație: „Doar cu mâna pe condei / Am să scriu…”, folosind „lumânarea” și gestul aprinderii ei de a ne trimite la memoria celor dispăruți: „Să aprind o lumânare / Pentru veșnică cântare.”. Aceste imagini impresionează pe cititor, în aceeași măsură, prin complexitate structurală și prin autenticitatea emoției. Ele sunt accesibile, dar densificate simbolic pentru a ne arăta că memoria este întoarcerea la rădăcină.
Poezia „Părinții mei” sau evocările din copilărie reconstituie un univers arhaic, stabil, în contrast cu fragilitatea prezentului. Aici, autorul realizează o reconectare la esențial: părinții devin repere morale, satul devine spațiu al originilor, copilăria devine paradis pierdut. Această întoarcere nu este nostalgic decorativă, ci un sentiment de natură ontologică, pentru că, întotdeauna, omul își caută începutul pentru a înțelege sfârșitul.
Așadar, o dimensiune esențială a volumului este memoria, în special cea familială și a copilăriei. În evocările dedicate părinților sau trecutului, poetul reface un univers al stabilității morale: „Părinții mei, dragii de ei / Niciodată n-au fost zmei”. Această simplitate aparentă ascunde o profundă valorizare a normalității și a echilibrului în relațiile socio-umane. În contrastele cu prezentul fragil, trecutul apare ca un spațiu al autenticității, unde evocările copilăriei sunt la fel de vii: „Parcă ieri eram copil / Când pescuiam în mod febril.”. Timpul devine aici ciclic, prin care ne arăta că trecutul revine pentru a conferi sens prezentului și lucidității sociale păstrând o voce critică, uneori ironică, la adresa realității contemporane: „Orice sediu de partid / E un strașnic adăpost / Pentru cei fără de rost.”.

Aceste intervenții conferă volumului o dimensiune civică, dovedind că poetul nu se retrage complet în interior, ci rămâne atent la lumea din jur, ca formă de  continuitate. Este, poate, cea mai puternică idee a cărții de față că scrisul devine o formă de a învinge finalitatea: „Promit să scriu cu veselie / … / De acum până-n vecie / Cât și cum, nimeni nu știe.”, versuri care afirmă o formă de eternitate prin creație, pentru că, chiar dacă trupul este supus degradării, cuvântul rămâne.

Deci, „Ultima carte” nu poate fi ultima, ci, mai mult decât o carte, este o confesiune, un testament și o pledoarie pentru sensul vieții, autorul reușind să reunească marile teme ale existenței umane – timpul, moartea, credința, memoria și iubirea – într-un discurs poetic direct, sincer și profund. Această creație, bine chibzuită ca lucrare, nu poate fi în esență „ultima carte”, pentru că ea deschide mai degrabă o continuitate consolidată de o profundă autenticitate, iar faptul că vine din experiența unui autor ajuns la 95 de ani îi conferă o dimensiune rară în literatura noastră, aceea a mărturiei trăite până la capăt.

În măsura în care cititorul va regăsi în aceste pagini propria sa neliniște, propriul său drum și propria sa speranță, cartea va continua să existe, iar înțelepciunea și complexitatea ideilor revărsate din ea vor genera alte cărți.

Ion Istrate
Botoșani, 25 Mai 2026