Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Decembrie 2019
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Nevoia de sărbătoare

Primit pentru publicare: 18 Dec. 2019
Editorial – Dr. Lucia OLARU NENATI – scriitor
Publicat în Monitorul de Botoșani
Text  preluat integral din sursa primară, ediția online:https://www.monitorulbt.ro/editorial/2019/12/18/nevoia-de-sarbatoare-lucia-olaru-nenati-scriitor/
Republicat în Luceafărul: 19 Dec. 2019
© Lucia Olaru Nenati, ©Monitorul de Botoșani, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

S-a încheiat sâmbăta trecută încă o ediție a emisiunii-concurs „Te cunosc de undeva” despre care, chiar de la prima sa ediție, petrecută cu ani în urmă, am gândit și am scris că este una deosebită de restul tronsonului de divertisment românesc TV. Îmi face plăcere să reiterez impresia de atunci, bucurându-mă că și-a păstrat „ștaiful” până la sfârșit. Și anume că nu e doar o întrecere de ghicitori, ci un construct elaborat și complex care urmărește și reușește să transforme, pur și simplu, personalitatea, înfățișarea, calitățile vocale, talentul actoricesc și inteligența concurenților într-un mod care demonstrează celorlalți, dar și concurenților înșiși, cum se pot scoate la lumină valențele nebănuite ale unor oameni. Este, așadar, și teatru și muzică și dans și mimică și dicție și artă interpretativă, inteligență artistică și, într-un cuvânt, o vrăjitorie benefică prin care concurenții reiterează și reînvie, acolo unde e cazul, integral personalități de notorietate muzical-artistică. De aceea nu m-am mirat, aflând că această emisiune a obținut un important premiu de top. Iar această finală a fost atât de încântătoare, de luminoasă și feerică încât a dovedit că am uitat cumva, sub tsunami-ul de vrajbă, ură și dușmănie fratricidă care ne-a traversat în acest an ce se sfârșește, slavă domnului, în curând, să ne bucurăm, să fim fericiți, să trăim sărbătoarea – de care avem atâta nevoie! – cu lumină în suflet și pe chip. Erau atât de eleganți toți, de ingenios festiv îmbrăcați cu toții, jurați și concurenți; muzica a fost atât de armonioasă încât ne-a mai spălat sufletele de negura urgiilor războinice deversate peste noi în acest an. Iar acordarea marelui premiu unei hispanice native, Bella Santiago, dintre concurenții străinii ce se străduiesc, uneori nostim, și reușesc să performeze în românește, a dovedit încă o dată bucuria de-a împărtăși cu alții valorile noastre și că cei ce l-au acuzat pe Eminescu de xenofobie, s-au înșelat amarnic și că, de fapt, n-au înțeles nimic nici din grandoarea lui, nici din esența sufletului românesc.

Tot în această perioadă Sala Palatului din București a răsunat triumfal de o altă manifestare sărbătorească ce exprima un alt fel de raport dintre autohtonitate și străinătate: concertul minunatei adolescente de origine română Laura Bretan, aceea care, născută peste ocean, a întrupat toată energia sufletească și dorul de țară nutrite intens de bunicul său care a îndrumat-o și încurajat-o de mică și, mai ales, a învățat-o să vorbească perfect limba română și i-a insuflat un țel existențial major prin care să-i răzbune suferința desțărării: acela de-a cuceri sufletele românilor prin calitățile sale îngerești. Doar că până să reușească acest lucru ea a trebuit să treacă printr-o încercare mizerabilă, fiindu-i refuzată de niște pidosnici abjecți participarea în lotul românesc pentru Eurovision, din motive dubioase și rău intenționate. Ascultând ropotele de aplauze ce au răsunat acum în Sala Palatului la concertul ei sublim, ne putem imagina măcar ce șansă am fi avut prin participarea ei la Eurovision. Dar, vorba filozofului Noica, prea adesea invocată, „n-a fost să fie!”. Eu aș avea însă un adaos, poate insolit, dar nu lipsit de rost, la acest exemplu. Și anume că românii din măreața diasporă cărora le pasă atât de mult de țara lor încât se străduiesc să-i voteze viitorul, ar trebui să dovedească în primul rând, în mod concret, faptul că și-au învățat copiii să vorbească limba-mamă, înainte de oricare altă limbă.

Tot aceasta este perioada în care se derulează turneul tradițional de colinde susținut de Paul Surugiu, supranumit și Fuego. Acesta s-a dovedit a fi și el un fenomen deosebit, prin tenacitatea cu care cântă, fără să-și piardă, de 25 de ani, energia vocii calde și miezul profund al cântecelor sale ce ajung cumva la sufletul românesc colectiv și reușesc să atragă în chip constant același săli pline – precum aceea, și ea recentă, de la Sala Palatului din București. Până aici a trecut și el prin smogul de ironii, insulte și mojicii primite de la musculoși cu brațe tatuate și pantaloni răpănoși rupți „artistic” în genunchi. Dar n-a capitulat, ba chiar și-a diversificat expresia artistică, adăugându-i și latura plastică; el a reușit să performeze și în realizarea de emisiuni TV în care prezintă și pe alți cântăreți valoroși dar, fiind și el un om instruit, invită și oameni de cultură – (stirpe, vai, cu totul ignorată în vremea de azi!) -. Așadar, euforia de la Sala Palatului, precum și cele deja obișnuite, de peste Prut, – ca și ținutele lui sofisticate prin care cată să exprime starea de sărbătoare și eleganță a artei, vorbesc toate despre o luptă câștigată cu vulgaritatea și impostura.