Poet al limbajului în stare pură, Nichita Stănescu a reconfigurat profund mecanismele expresiei lirice românești, transformând comparația – figură clasică a retoricii – într-un procedeu paradoxal: comparația fără termenul de comparat. În poezia sa, raportul analogic nu mai pornește de la un obiect concret spre unul figurat, ci se suspendă într-o zonă de pură sugestie, unde sensul se naște prin tensiunea dintre cuvinte, nu prin identificarea explicită a elementelor comparate.

• Comparația tradițională presupune trei termeni: comparatul, comparantul și termenul de legătură („ca”, „precum”, „asemeni”). În poezia lui Nichita Stănescu, acest mecanism este sistematic subminat. Poetul elimină sau estompează termenul de comparat, lăsând în prim-plan doar comparantul sau chiar relația însăși. Astfel, cititorul nu mai este ghidat, ci provocat să reconstituie sensul.
• Această „criză a comparației” reflectă o criză mai largă a limbajului poetic modern, în care cuvintele nu mai pot descrie realitatea, ci doar o pot invoca. Nichita nu spune ce este ca ceva, ci creează un câmp de rezonanțe semantice, în care imaginea plutește fără ancoră referențială.
• În acest sens, poezia nichitiană se apropie de ceea ce critica a numit „metafora absolută”. Versuri precum:
• „Leoaică tânără, iubirea
  mi-a sărit în față”
• nu formulează o comparație explicită („iubirea e ca o leoaică”), ci impun direct substituția imagistică. Termenul de comparat („iubirea”) este absorbit de imaginea comparantului („leoaica”), iar relația analogică devine identitate poetică, nu asemănare logică.
• Această tehnică produce un efect de intensitate și surpriză: realul nu mai este explicat, ci revelat printr-o imagine violentă, fulgurantă. Poetul nu mai compară, ci transfigurează.
• Eliminarea termenului de comparat corespunde viziunii lui Nichita Stănescu asupra limbajului ca entitate vie, autonomă. În volume precum Necuvintele sau Oul și sfera, cuvântul nu mai este un instrument de reprezentare, ci un organism care generează sens.
• În această logică, comparația nu mai este un mijloc de clarificare, ci un mod de a complica, de a adânci misterul. Poetul nu explică lumea, ci o recreează în limbaj. De aceea, comparațiile fără termen de comparat devin expresia unei poezii care refuză didacticul și transparența.
• Un aspect esențial al acestui procedeu este implicarea cititorului. Termenul de comparat, absent din text, este transferat în actul lecturii. Cititorul devine co-creator al sensului, obligat să completeze golurile, să intuiască relațiile.
• Această poetică a sugestiei corespunde unei etici moderne a lecturii, în care poezia nu oferă răspunsuri, ci întrebări. Nichita Stănescu nu descrie, ci provoacă; nu compară, ci declanșează analogii mentale.
• În ultimă instanță, comparația fără termen de comparat are o dimensiune ontologică. Ea reflectă convingerea poetului că ființa nu poate fi spusă direct. Orice numire este o aproximare, orice comparație este incompletă. Prin eliminarea termenului de comparat, Nichita sugerează imposibilitatea de a fixa realul în limbaj.
• Astfel, poezia devine un spațiu al tensiunii dintre spus și nespus, dintre cuvânt și necuvânt. Comparația nu mai leagă două realități, ci marchează ruptura dintre ele.
• Nichita Stănescu este, pe drept cuvânt, poetul comparațiilor fără termenul de comparat, pentru că poezia sa refuză convențiile explicative și mizează pe puterea pură a imaginii. Prin suspendarea raportului analogic clasic, poetul transformă comparația într-un act de cunoaștere poetică, în care sensul nu este dat, ci trăit. Această strategie stilistică definește modernitatea și profunzimea operei nichitiene, situând-o în centrul liricii românești contemporane.
• Al.Florin Țene