Venit pe lume, la 31 martie 1933, Nichita Stănescu a fost hărăzit să vegheze aspura cuvintelor, să le îmblânzească şi să  aducă înnoiri limbajului poetic în care îi va fi dat să scrie mai târziu. În călătoria lui prin universul poeziei şi-a luat merinde de drum cuvintele şi le-a pus în tiparul sufletului. A intrat în intimitatea lor, le-a simţit răsuflarea şi  le-a dat forme noi  cu  dalta minţii şi a sensibilităţii sale, aşezând poezia într-un spaţiu nou, cel al neomodernismului. Criticii literari îl consideră un creator de cuvinte noi, de licenţe poetice, pe care le-a imbinat  armonios, insistând nu numai pe limitele limbajului, ci şi pe cele ale gândirii. Stăpânind ca nimeni altul puterea lor, Nichita Stănescu îşi câştigă ,,dreptul de a forţa materia verbală în sensul dorit de el’’ (Eugen Simion). ,,Umbra vieţii mele sunt cuvintele’’, spunea poetul într-una din creaţiile sale. Ca un meşter iscusit, a modelat lutul cuvintelor cu înţelepciunea şi talentul său rar întâlnit : ,,Luam câte un substantiv şi-l sfărâmam în literele lui. Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, şi o ridicam sus în dreptul ferestrei, îi vedeam scheletul subţire de hipopotam şi, deodată, în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor limbilor lumii’’. Poetul conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi. La el şi dragostea se multiplică la nesfârşit în toate spaţiile şi timpurile : ,,Numai cuvintele zburau între noi/ înainte şi înapoi,/ Vârtejul lor putea fi aproape zărit/ … Ca să privesc iarba înclinată de căderea unui cuvânt’’ ( Poveste sentimentală ). Nichita Stănescu aseamănă cuvintele cu lucrurile care ne înconjoară, constatând că  există ,,chiar o civilizaţie a acestora, sunt însuşi făptura lui Dumnezeu’’. Ele ,,nu pot îmbătrâni’’, au o natură eternă prin faptul că nu au timp. Trecutul, prezentul şi viitorul ,,sunt un fel de piei, forme, trupuri, înfăţişări, privelişti şi manifestări ale cuvântului’’. Există în poezia stănesciană un joc magic de cuvinte care dă substanţă a tot ceea ce spune: ,, Fereşte-te să ai dreptate/ când eşti îndrăgostit/ Mai bine să ai umbră,/Mai bine să ai rază,/ Mai bine să ai lacrimă,/Mai bine să ai orice altceva’’ (Ca o piatră ). Până la lirica lui Nichita Stănescu nu s-a ştiut de antonimul cuvântului ,,cuvânt’’. Vocabularul Limbii Române nu cuprinde asemenea explicaţii. Poetul l-a inventat spunându-i ,,necuvânt’, cu sens de negaţie prin care ,,neagă timpul şi afirmă fiinţa’’. Iată câteva din versurile celei de-a zecea elegii : ,,Sunt bolnav. Mă doare o rană/ călcată-n copite de cai fugind./ Invizibilul organ,/ cel fără nume fiind,/ neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul, nepipăitul’’. În volumul de poezii intitulat ,,Necuvintele’’ se regăsesc creaţii lexicale ludice, originale, ingenioase,  ce evidenţiază spiritul de artist, de poet atipic. Acelaşi exeget al liricii stănesciene, Eugen Simion spune că Nichita Stănescu are un respect aproape religios faţă de poezie şi o supunere aproape cinică faţă de real : ,,Dintr-un om pot fi ucise numai cuvintele ştiute de  el,/ Dintr-o piatră nu se poate ucide nimic,/ Dintr-un cais numai câteva caise./Luptătorule, îţi zic, dintr-un om nu pot fi ucise decât cuvintele ştiute de el’’ (Inscript). Prin poeziile din acest volum, şi nu numai, Nichita Stănescu revoluţionează limbajul poetic. Cuvântul „laser” (lingvistic) este prezent încă din primul vers, ca o „amenințare” la limba veche. Eul liric vrea să taie, să topească realitatea, să ajungă la cuvântul primar, elementar, la cuvântul dumnezeiesc, pentru a-l putea folosi în recreerea lumii într-o lume mai simplă, a ideilor simple și imediate, fără sensuri și abordări subtile : ,,Acel cuvânt îl visez care a fost la începutul lumilor lumii/ plutind prin întuneric şi despărţind/ apele de lumină,/ născând peşti în ape şi născând/ ape şi lumini în lumină,/născând peşti în ape şi născând/ ape şi lumini în lumină…/ Visez acel laser lingvistic/care să taie realitatea de dinainte,/ care să smulgă întruna luminii/ partea ei de apă şi peşti’’. Pentru Nicolae Manolescu ,,Necuvintele’’ lui Nichita Stănescu  nu sunt altceva decât cuvintele în deplină libertate’’. Poetul a folosit această libertate pentru a exprima misterele cunoaşterii aflate dincolo de  realitatea palpabilă. Apelează la abstracţiuni şi termeni provenind din diferite domenii. În poezia ,,Necuvintele’’autorul foloseşte o convenţie proprie de scriere, începând fiecare vers cu majusculă şi repetându-şi ideile  pentru a sugera nevoia invenţiei sale lexicale : ,,El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi./ El a întins spre mine o ramură ca un braţ./Eu am întins spre el braţul ca o ramură./ El şi-a înclinat spre mine trunchiul/ ca un măr… Eu am trecut prin el./ El a trecut prin mine./ Eu am rămas un pom singur./ El/un om singur. O preocupare , aproape exhaustivă a avut-o pentru definirea poeziei. Folosind procedeul repetiţiei, cuvântul primeşte sensuri multiple: ,,Poezia este ochiul care plânge/ Ea este umărul care plânge/ ochiul umărului care plânge/ Ea este mâna care plânge/ ochiul mâinii care plânge/ Ea este talpa care plânge/ ochiul călâiului care plânge’’. E o plăcere să citeşti versuri ca acestea, dar mai ales să le auzi cântate : ,, Ploua infernal,/ şi noi ne iubeam prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte/ (… ) Şi mă înălţam. Şi nu mai ştiam de unde-mi/ lăsasem în lume odaia./ Tu mă strigai din urmă răspunde-mi,/ cine-s mai frumoşi  : oamenii  ?…ploaia   ?…’’ ( Ploaia din luna lui Marte ). Autorul pune puterea iubirii în tiparul viziunii sale : ,,Spune-mi, dacă te-aş prinde –ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea,/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul ?’’ Nichita Stănescu  a iubit cuvintele şi necuvintele şi nu le-a lăsat să se desprindă decât atunci când au putut lua forma poeziei. În compania lor a dobândit o înţelepciune specială şi o nobleţe spirituală care l-a făcut unic în poezia noastră modernă. 

Mircea DAROŞI