Autor: © Dan PRODAN
Foto: © Marin, Dinuța; Arhiva Muzeului Scriitorilor Botoșăneni (D.P.S.B., Silvia Lazarovici).
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Un alt domeniu de cercetare științifică – metodologică, de concluzii de etapă, de elaborare a unor contribuții istoriografice diverse (sinteze, articole, studii, note și recenzii) a fost cel al creației populare românești și continentale multi-seculare. Un astfel de efort științific și de concluzionare livrească a întreprins universitarul bucureștean Dinuța Marin, în cadrul unui program științific, metodologic, cultural, didactic, editorial național românesc de receptare și de revalorizare a savantului Nicolae Iorga și a operei sale uriașe, proiect început în anii 1965 – 1970. Rezultatul a fost cartea intitulată Nicolae Iorga și creația populară, ediția I, Editura Universității din București, 1986, 184 p., cu ediția a II-a, Editura Printech, București, 2009, 200 p. (inclusă în altă carte a autoarei, Popas în opera lui Nicolae Iorga, Editura Printech, București, 2009, pp. 7 – 204), a III-a, revizuită și completată, Editura Argonaut, Cluj – Napoca, 2010, 200 p., realizată cu sprijinul Asociației Culturale „Nicolae Iorga” din Botoșani, condusă de către Violeta Budăi – Damaschin, fost muzeograf, mai multe decenii, la Casa Memorială „Nicolae Iorga” din Botoșani.

Autoarea cărții, Dinuța Prepeliță (căsătorită Marin), s-a născut la 6 ianuarie 1937 în satul Roma, com. Roma, jud. Botoșani. A urmat clasele primare și gimnaziale în satul natal, cele liceale la Botoșani, studiile universitare la Facultatea de Filologie a Universității din Iași (1954 – 1957) și a celei din București (1957 – 1959). A profesat ca asistent și lector universitar la Institutul Pedagogic din București (1961 – 1972), în cadrul Laboratorului de Cercetare interdisciplinară al Universității din București (1972 – 1974), la Catedra de Limba Română a Facultății de Filologie a aceleiași instituții de învățământ superior (1976 – 1997). Doctor în filologie cu teza Nicolae Iorga și creația populară (rezumatul lucrării, Cluj – Napoca, 1975, 23 p.). A colaborat cu articole, studii, note, recenzii la diferite periodice de specialitate: Buletinul științific al Facultății de învățământ pedagogic București, Forum, Limba și literatura română, Revista de istorie și teorie literară, Revista de pedagogie, Studia bibliologica, Acta Moldaviae Septentrionalis (AMS, Botoșani) etc. 

Dinuța Marin a elaborat și a publicat volume de autor: Nicolae Iorga și creația populară, ediția I, Editura Universității din București, 1986, 184 p.; ediția a II-a, Editura Printech, București, 2009, 200 p.; ediția a III-a, revizuită și completată, Editura Argonaut, Cluj – Napoca, 2010, 200 p.; Nicolae Iorga și alte scrieri (studii și articole), Editura Printech, București, 2000; Popas în opera lui Nicolae Iorga, Editura Printech, București, 2009, 400 p.; Articole și studii, Editura Printech, București, 2011. În colaborare, a publicat contribuții științifice în peste 20 de volume colective editate în România. În paralel, a colaborat cu periodice creștin – ortodoxe și a publicat peste 30 de volume cu tematică literară și religioasă (poezie, proză, călătorii, pelerinaje, amintiri, reflecții, comemorări etc.). A decedat la 6 ianuarie 2014, la exact 77 de ani. Nu a fost inclusă în Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc, vol. III (L – N), Coordonatori: Victor Spinei, Dorina N. Rusu, Suceava, 2021. A fost cuprinsă în vol. Scriitori și publiciști botoșăneni. Dicționar bibliografic, Ediție definitivă, al Silviei Lazarovici, Botoșani, Editura Agata, 2022, pp. 342 – 344.
Cartea Dinuței Marin include o Prefață a prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, intitulată O recuperare utilă și pilduitoare (pp. 5 – 10); un Cuvânt Introductiv al autoarei (pp. 11 – 15); Abrevieri bibliografice (pp. 16 – 17); opt capitole de analiză și sinteză (pp. 19 – 153); Ilustrații alb – negru introduse în volum de Violeta Budăi – Damaschin (pp. 141 – 153); o Postfață a prof. univ. dr. Ion Popescu – Sireteanu (pp. 154 – 157); șase referate de specialitate ale membrilor Comisiei de doctorat în filologie a Dinuței Marin (pp. 158 – 170); Bibliografie tematică (pp. 171 – 197); medalion sumar bio-bibliografic, cu fotografie alb – negru a autoarei (p. 198); Cuprinsul cărții în limba română (p. 199). Dinuța Marin și-a structurat demersul analitic al preocupărilor lui N. Iorga referitoare la creația populară românească și a altor popoare în șapte capitole tematice și în unul centralizator, concluziv. La începutul fiecărui capitol, autoarea a prezentat istoriografia problemei respective în perioadele anterioară și contemporană lui N. Iorga. 

Pe de altă parte, monografia nu conține un cuprins, un rezumat sau concluziile tipărite într-o limbă străină, pentru eficientizarea circulației și asimilării cărții în străinătate, un indice antroponimic, geografic, tematic, pentru orientarea rapidă a cititorului, specialist sau interesat de istorie – creație populară, în textul lucrării.
Dinuța Marin a analizat și a sintetizat Concepția lui N. Iorga despre creația literară folclorică (pp. 19 – 36). Marele istoric, cu preocupări științifice polivalente și multi-domeniale, a susținut ideea că folclorul include valori artistice intrinseci, specifice, etnice, emblematice, depășind concepția restrictivă sociologică germană, care susținea doar funcția socială a folclorului. N. Iorga s-a manifestat cu reținere față de entuziasmul romantic din secolul al XIX-lea referitor la folclor, deși nu a avut la îndemână destule elemente metodologice specifice de comparație valorică. A prefigurat importanța limbii pentru beletristica populară, evidențiind trăsăturile și conținuturile liricii populare. Marele istoric a subliniat valoarea complexă a versului popular, unitatea organică dintre ritmul adecvat, rima potrivită și muzicalitatea consonantică pentru transmiterea unui mesaj literar adecvat ascultătorilor și transmițătorilor de folclor. A descris geneza și complexitatea cântecului liric popular. 

Iorga a definit creația populară ca fiind suma speciilor literare orale și ulterior scrise, în versuri și în proză, a altor categorii de activități complexe și produse specifice, toate derulate multi-secular, în continuă mișcare și inter-dependență, a șabloanelor rurale, a produselor materiale, care domenii și reprezentări formează împreună  „matricea identitară, spirituală, etnică, culturală, materială, de civilizație a unui popor”. În acel orizont popular, etnic, rural foarte larg, istoricul culturii și civilizației N. Iorga a descris, a identificat originea și vechimea, a trasat evoluția speciilor literare și creațiilor, produselor populare: doina, strigătura, cântecul de stea, colinda, orația, bocetul, cântecul eroic, povestea, romanul popular, balada, snoava, basmul, costumul popular, artele minore, arhitectura rurală civilă și religioasă. Principiile fundamentale ale teoriei generale a folclorului, asumate de N. Iorga cu peste un secol în urmă, sunt valabile încă și astăzi. În urma analizei evolutive, estetice a speciilor literare enumerate anterior, Iorga a articulat științific o sinteză sui-generis istorică – tematică a folclorului românesc, a conchis autoarea (pp. 35 – 36).

Cinci din cele șapte capitole ale cărții au fost destinate creației literare folclorice. Dinuța Marin a rezervat al doilea capitol al cvintetului tematic lui N. Iorga și procesul de creație în folclor (pp. 37 – 47). Marele istoric a formulat opinii referitoare la modalitățile de creație folclorică. Aproape cinci decenii (1890 – 1940), el a susținut argumentat că autorul creației populare a fost inițial o singură persoană, un singur individ talentat, dar, ulterior, caracterul oral al produsului rustic a implicat participarea creativă colectivă a grupului social respectiv, determinând improvizația, contaminarea și selecția tematico – valorică. Referitor la mediul de creație a literaturii populare, N. Iorga a conchis că apariția acestuia a fost favorizată de varii acțiuni colective sociale, politice, militare, economice, religioase, demografice etc. concrete; istoricul a marcat deosebirea între procedeele de creație ale literaturii culte și ale celei populare; de asemenea, el a identificat diferențe și asemănări între diverse genuri literare folclorice și modalitățile lor de creație artistică. Iorga, tradiționalist, semănătorist, nu a abordat folclorul literar urban „muncitoresc” românesc din primele patru decenii ale secolului al XX-lea, specie creativă „de graniță” ruralo – citadină considerată de marele istoric ca fiind „fără trecut”. Concepția lui Iorga despre creația folclorică a consonat, în perioada amintită anterior, cu teoria folclorică acceptată în folcloristica românească antebelică și interbelică, a concluzionat autoarea (pp. 46 – 47). 

Iorga și istoricitatea folclorului literar (pp. 48 – 64) este capitolul cărții în care Iorga – marele istoric și Iorga – cercetătorul preocupat de folclor s-au întâlnit, s-au suprapus  cel mai mult, au colaborat intens, au elaborat contribuții științifice istorico – folclorice devenite exemple de analize – sinteze inter-disciplinare. Aplicant al introspecției istorizante în producțiile folclorice bătrânești, Iorga a consolidat istorismul folcloric românesc, evidențiind valoarea de izvor istoric a celor mai importante motive și teme folclorice autohtone românești. În acel caz, prin „istorie” marele savant a înțeles mediul geografic – demografic – cultural – de civilizație care conține viață populară, rurală, devenită viață națională și evoluție istorică. Astfel, a argumentat că literatura populară a fost mult mai veche decât cea scrisă, atât în arealul românesc, cât și în alte zone etnice continentale. În paralel, istoricul a subliniat cu satisfacție că, de prin 1670, cronicarii umaniști români au folosit cântecul popular ca izvor istoric în argumentările lor, a precizat Dinuța Marin (pp. 50 – 52). 

Folclorul popular conține aluzii și referiri istorice indirecte care, cu logică istorică, comparatism, obiectivitate și prudență, pot identifica spații, timpuri, fapte și personaje istorice, elemente de cultură și civilizație materială. Pe de altă parte, Iorga a constatat că în memoria populară, etnică, nescrisă, faptele istorice și numele personajelor se amestecă, se disipează, se tipologizează, devin arhetipuri, matrici faptice și umane, uneori utilizate repetat. Istoricul a concluzionat că unele balade pot fi identificate istoricește prin acțiune, personaje, loc, timp, dar majoritatea, prin sublimare umană, spațio – temporală, nu mai evocă realități istoricește identificabile, credibile, a concluzionat autoarea (pp. 63 – 64). 

Un segment obligatoriu al concepției marelui istoric despre creația populară a fost N. Iorga despre culegerea folclorului literar (pp. 65 – 82). Culegerea din zona rurală a folclorului oral, pregătirea științifică pentru tipărire și imprimare audio, editarea și difuzarea pe piața specialiștilor și a publicului larg, au alcătuit o metodă modernă, începând cu 1900, de recuperare, înregistrare și răspândire modernă a folclorului românesc, în prima jumătate a secolului al XX-lea. N. Iorga a introdus, după cum a reiterat Dinuța Marin, în istoriografia românească, conceptul folclorului literar, cu toate speciile sale, ca izvor istoric, și a militat, în scris și verbal, pentru conștientizarea și asumarea acestei teorii folclorice – metodologice de către comunitatea științifică națională. Pe de o parte, a prefațat culegeri de folclor din diferite provincii istorice românești, a elaborat și a publicat studii metodologice specifice, adevărate ghiduri științifice – practice pentru culegătorii și editorii zonali de folclor. 

Pe de altă parte, a tras un responsabil și mobilizator semnal public de alarmă referitor la dispariția lentă, dar sigură, a unor creații folclorice din diferite specii. Din acel motiv, a formulat imperativul cultural – „popular” național: culegerea folclorului pe cale de dispariție, înregistrarea audio cu gramofonul, tipărirea, difuzarea, accesibilizarea, salvarea acestuia și transmiterea către generațiile viitoare. Ca urmare, N. Iorga a subliniat necesitatea stringentă a alcătuirii unor culegeri științifice de foloclor regional / național, a studierii și valorificării științifico – metodologice a creațiilor rustice, în special ale poveștilor, după exemplele de bună practică ale clasicilor  Ion Creangă și Petre Ispirescu. Însuși marele istoric cu preocupări în domeniu a publicat folclor la tipografia sa din Vălenii de Munte, jud. Prahova, apoi în ziarele și revistele literare cu care a colaborat / le-a condus directoral peste patru decenii: Semănătorul, Neamul Românesc Literar, Floarea darurilor, Ramuri, Drum drept. Meritul lui N. Iorga, animator cultural, preocupat de creația populară, este de excepție în domeniul culegerii folclorului literar, un punct culminant în publicistica literară românească: a așezat poezia și proza populară autohtonă alături de operele culte ale marilor clasici români și străini, acordându-i folclorului rustic, rural meritatul „drept de cetate” în cultura românească și universală populară și cultă, a sintetizat autoarea (pp. 80 – 82).

Concepția lui N. Iorga despre inspirația folclorică (pp. 83 – 98) continuă analiza Dinuței Marin referitoare la relația științifică – metodologică – culturală dintre marele istoric și creația populară. Istoric al literaturii române din secolele XIV – XX (primele patru decenii), N. Iorga a argumentat veridic anterioritatea și valoarea literară a folclorului rural în raport cu producția scrisă, a identificat elemente, arhetipuri și teme literare populare ca surse de inspirație pentru literatura cultă a secolelor XIX – XX (primele patru decenii). Un vast și autentic filon folcloric, popular, traco – dacic, roman, românesc, prin asimilare substanțială, treptată, evolutivă, a constituit fundamentul tematic și inspirațional al întregii literaturi culte și civilizații românești originale, a încheiat autoarea (pp. 96 – 98). 

În următorul capitol al lucrării sale, Dinuța Marin a redirecționat analiza către N. Iorga și unele aspecte ale artei populare (pp. 99 – 118). În cadrul creației populare, marele istoric a inclus, pe lângă folclor cu speciile sale, și alte domenii de manifestare: arta populară, arhitectura populară, artele minore, sărbătorile religioase ale anului, muncile agricole specifice fiecărui anotimp, momentele fundamentale din viața omului (nașterea, botezul, căsăroria, moartea), portul popular cu simbolistica sa, inventarul casei țărănești, zestrea tinerelor mirese etc. Iorga a analizat comparativ și a stabilit paralele între arta și arhitectura populară veche românească și cea autohtonă din secolele XIX – XX sau cea străină europeană. A evidențiat caracteristicile tematice – tehnice ale influenței artei și arhitecturii populare românești asupra celei culte naționale, a identificat și preluările inverse în arta și arhitectura autohtonă rustică din epoca modernă. Era însă îngrijorat, justificat, de micșorarea continuă a numărului produselor artei și arhitecturii populare românești, artei minore etc.  existente încă în regiunile noastre istorice și folclorice și a recomandat conservarea și popularizarea acestora prin: muzee etnografice, albume de artă tematice, prezentări, excursii și vizite de informare la instituțiile depozitare specifice. N. Iorga a considerat arta și arhitectura populară românească o adevărată carte de vizită etnică, națională a poporului român, în relație comparatistă culturală – de civilizație cu alte etnosuri europene sau din alte continente, a apreciat autoarea (pp. 116 – 118). 

O analiză referitoare la marele savant original din Botoșani și producția rurală spirituală și materială nu se putea încheia fără un capitol referitor la metoda și instrumentarul de introspecție științifică: N. Iorga și cercetarea comparativă a creației populare (pp. 119 – 132). „Pe baza metodei comparative, a explicat Dinuța Marin, care, în studiile de folclor, a fost aplicată cu un secol în urmă (începând cu 1870 – compl. D.P.), folcloristul determină frecvența și extensiunea în timp și spațiu a motivului de care se ocupă. Se știe că, uneori, motive folclorice se răspândesc pe spații foarte largi” (p. 119). Iorga a folosit cu succes metoda comparativă în studierea folclorului, artei și arhitecturii populare românești și străine și a relațiilor de inter-determinare între ele. Astfel, analizând comparativ raporturile între literatura populară românească și cea sud-europeană ori cea occidentală, istoricul a conchis că românii au asimilat creator și diferite influențe străine, alături de moștenirea autohtonă culturală locală multi-seculară, cu o putere și o originalitate specifice universalității. Iorga a fost unul din cei mai mari comparatiști români ai generației sale de jumătate de secol, aplicând metoda precizată anterior în toate domeniile sale de activitate științifică, printre care și folclorul, arta și arhitectura populară românească, cel puțin din ultimul mileniu și jumătate de istorie nistro – tiso – nord-dunăreano – vest-pontică, a încheiat autoarea (pp. 130 – 132).

În ultimul capitol al lucrării sale, Concluzii (pp. 133 – 140), Dinuța Marin a reunit și a asamblat logic, planificat și structurat încheierile tematice ale celor șapte unități analitice anterioare, rezultând un narativ sintetic care lămurește, succesiv, tema cercetării și rezultatele direcțiilor de investigație științifică – metodologică. Nu voi mai relua încheierile sfârșitului fiecărui capitol, voi insista doar asupra a două concluzii generale formulate de folclorista bucureșteană, care încheieri nu mai necesită nici un fel de comentarii: 

„N. Iorga nu a avut în centrul atenției sale etnografia și folclorul, dar s-a interesat de problemele lor, cunoscută fiind extensiunea preocupărilor sale, conexiunea firească pe care o are folcloristica cu istoria, ca și importanța acestei tematici pentru cultura noastră. Activitatea lui trebuie înțeleasă prin raportare la epoca în care a trăit și prin înțelegerea direcțiilor de cercetare de atunci. A cunoscut vetrele folclorice și toate concepțiile privind fenomenul folcloric, precum și panorama lui mondială. (…) Dificultățile n-au lipsit. Una constă în specificul scrisului lui N. Iorga, care depășește adesea limitele temei anunțate, propunând asociații surprinzătoare, nu o dată deconcertante. Apoi, din miile de studii și articole, indiferent de titluri, s-au adunat într-un tot diverse materiale cu privire la temele în discuție, organizate pe preocupări centrale. Și, în sfârșit, s-a încercat interpretarea acestuia în spirit expozitiv, comparativ și critic, delimitându-se contradicțiile și inadvertențele teoreticianului de ceea ce reprezintă, în lumina științei actuale, contribuția perenă a lui N. Iorga în problemele folclorului literar și ale artei populare în general. 

În sfera preocupărilor sale a cuprins creația populară în totalitatea ei, de la literatura orală până la etnografie și artă populară. Dar, asupra acestora nu și-a dat părerea în general, ci a investigat și probleme folcloristice de amănunt, de unde necesitatea mai multor capitole în acest studiu, care se înscrie printre cele dintâi încercări de valorificare critică a moștenirii lăsate în folcloristică de cel mai prodigios și multilateral spirit creator al culturii noastre” (p. 133). 

De asemenea, N. Iorga, „În cercetările sale, efectuate cu implicare patriotică, a plecat de la convingerea că, întocmai ca și documentele, folclorul întregește cunoașterea unui neam. Prin multilateralitatea problemelor de care s-a ocupat și prin ideile în parte, originale, care rezultă din aceste preocupări, N. Iorga se numără printre cele mai de seamă personalități ale folcloristicii din prima jumătate a secolului al XX-lea. Meritul său de excepție constă în faptul că a pus poezia populară pe același plan cu cea cultă.
Fără să fi fost un folclorist în înțelesul de astăzi al cuvântului, N. Iorga s-a apropiat de creația populară mai ales din perspectiva istoriei și a literaturii, domenii pe care le-a ilustrat în chip strălucit. Etnografia și folclorul s-au bucurat de o permanentă atenție din partea îndrumătorului întregii culturi românești, care se numără printre primele noastre personalități care a privit creația populară din toate unghiurile, aruncând noi lumini în interpretarea ei” (p. 140).  

Violeta Budăi – Damaschin, editoarea botoșăneană a prezentei ediții a cărții, a ilustrat volumul cu instantanee fotografice inedite, din patrimoniul muzeal al Casei Memoriale „Nicolae Iorga” din Botoșani, ceea ce sporește valoarea științifică – metodologică a contribuției Dinuței Marin (pp. 141 – 154). 
 În Postfață, intitulată Nicolae Iorga și creația populară, prof. univ. dr. Ion Popescu – Sireteanu, fostul coleg de grupă a autoarei de la facultatea ieșeană (1954 – 1957), a reiterat valoarea științifică – metodologică a cercetării iorgologice a Dinuței Marin și, implicit, a cărții, subliniind și aspectele perfectibile ale contribuției, speranța rezolvării lor într-o viitoare ediție a volumului, apoi dorința de a vedea tipărită cât mai repede monografia proiectată a autoarei despre N. Iorga și problemele limbii române, mai ales că cercetătoarea bucureșteană publicase deja câteva articole pe acea temă, la care se adăugau metoda și experiența autoarei de analiză și sinteză a unei direcții de activitate științifică, metodologică, livrească a marelui savant (pp. 155 – 157). 

Capitolul Opinii despre N. Iorga și creația populară (pp. 158 – 170) reunește referatele de specialitate ale membrilor Comisiei de doctorat în filologie a candidatei Dinuța Marin, de la Cluj – Napoca, din 1975.
Bibliografia (pp. 171 – 197) identificată, consultată și utilizată de autoare în timpul cercetării inter-disciplinare și în elaborarea tezei de doctorat în filologie / cărții include: A. Bibliografie generală selectivă științifico – metodologică (pp. 171 – 179); și B. Bibliografie N. Iorga (pp. 179 – 197), subîmpărțită în: B.1. Opere de sinteză (pp. 179 – 180); B.2. Articole, studii și cărți grupate tematic (pp. 180 – 187), cu: B.2.a. Etnografie (pp. 180 – 181), B.2.b. Poezie populară (pp. 181 – 183), B.2.c. Proză folclorică (p. 183), B.2.d. Culegerea folclorului și culegători de folclor (pp. 183 – 185), B.2.e. Cărțile populare și folclorul (p. 185), B.2.f. Recenzii, cronici, polemici (pp. 185 – 187); B.3. Indice bibliografic alfabetic (pp. 187 – 194); B. 4. Indice bibliografic cu teme adiacente creației populare (pp. 194 – 197). Am detaliat structura Bibliografiei pentru a dovedi, încă o dată, bogăția și seriozitatea documentării într-un domeniu de activitate iorghist cu mii de pagini de analize și sinteze, pe de o parte; că cercetarea reprezintă o adevărată provocare pentru orice filolog – folclorist, pe de altă parte.

Un mini-medalion bio-bibliografic Dinuța Marin (p. 198) și Cuprinsul (p. 199) încheie volumul recenzat în aceste pagini.
Îndrăzneala abordării temei de cercetare; bibliografia impresionantă, amplă, diversă; instrumentarul metodologic novator; analiza critică, obiectivă, complexă, inter-disciplinară, sine ira et studio; empatia față de N. Iorga, fără a cădea în latura encomiastică; concluziile pertinente, unele îndrăznețe, clar formulate, constructive; atitudinea științifică – metodologică deschisă la schimbul de idei referitoare la tema introspectată; aplicarea priorităților de analiză – sinteză a componentelor creației populare; evidențierea ecourilor concepției lui N. Iorga despre creația populară în posteritatea istoriografică vizată (1941 – 1986); studiu tematic recuperator pentru istoriografie a unui domeniu conex de activitate științifică a savantului născut la Botoșani; sublinierea obiectivă a aspectelor depășite, amendabile, parțial utilizabile sau încă actuale ale concepției inter-disciplinare istorico – folclorice a lui N. Iorga despre creația populară; coordonarea și interpretarea materialului tematic informativ din perspectivă expozitivă, comparativă, critică; stil de exprimare narativă sobru, cu acuitate știinșifică, atractiv atât pentru specialist, cât și pentru cititorii obișnuiți; contribuție științifică tematică de pionierat, intrată obligatoriu și definitiv în bibliografia minimală a subiectului cercetat sunt aspecte pozitive ale contribuției istoriografice iorgologice elaborată de cercetătoarea Dinuța Marin.

Monografia autoarei botoșănene s-a înscris, reiterez, într-un orizont științific, metodologic, bio-bibliografic, patrimonial, livresc etc. recuperator național mult mai larg, început în 1965 și continuat în anii și în deceniile următoare, funcțional încă și astăzi.
Evident, în narativul Dinuței Marin se identifică și aspecte perfectibile, pentru că nu există contribuție științifică – metodologică perfectă, ci doar mereu supusă actualizării, completării, îmbunătățirii, pentru autorii care manifestă constant și perseverent această atitudine, preocupare. Astfel, introducerile istoriografice ale unor capitole sunt prea extinse, excedând uneori tema specifică respectivă; alteori dezbaterea critică deviază în prezentare descriptivă; în diferite cazuri se întâlnesc în text repetiții inutile ale unor idei și citate justificative; formulări inadecvate, corectabile; investigarea tematică a unor spații și timpuri fără legătură directă cu subiectul cercetat; evidențierea indirectă, tangențială a faptului că sintezele, studiile, articolele lui N. Iorga despre literatură, folclor, artă și arhitectură populară etc. au fost elaborate conform proiectului personal de cercetare științifică – metodologică și de editare a concluziilor tematice ale savantului, pe când notele și recenziile „folclorice – populare” au fost ocazionale, sporadice, în funcție de tipărirea unor noi contribuții tematice; necompletarea și neactualizarea conceptuală, științifică, metodologică, bibliografică etc. a ediției din 2010 față de cea de bază, din 1986. 

Aspectele tehnice, punctuale perfectibile (greșeli de tehnoredactare; folosirea eronată, în unele cazuri, a unor caractere de literă; cuvinte omise în text; dezacorduri gramaticale; abundența / lipsa semnelor de punctuație / ghilimelelor etc.) indică graba cu care a fost tipărită ediția din 2010 a cărții, pe de o parte, faptul că varianta finală tehnoredactată nu a fost verificată și corectată nici de tehnoredactor, nici de autoare, pentru aprobarea tipăririi, pe de altă parte. Implicarea activă a Dinuței Marin în pregătirea ediției din 2010, numită totuși „revizuită și completată” pe pagina de titlu, pretenție pe care eu personal nu am remarcat-o concret în paginile și în bibliografia contribuției, ar fi oferit specialiștilor și cititorilor preocupați de temă o monografie updatată la nivelul anului 2010, un produs final științific – metodologic după patru decenii de cercetări specifice ale autoarei, un exemplu paradigmatic de introspecție tematică inter-disciplinară în Orizontul foarte larg al savantului multi-domenial Nicolae Iorga. În cazul contrar, ne-am ales concret doar cu reeditarea narativului din 1986.