În perspectiva anilor 1980-1981 în calendarul Nicolae Iorga, istoriografia și critica literară românească au continuat proiectul de recuperare și de republicare critică a personalității, activității și operei complexe, multi-sectoriale ale Titanului născut la Botoșani. Comemorarea a 40 de ani de la moartea tragică și sărbătorirea a 110 ani de la nașterea norocoasă au impus noi finalități livrești.

Mă refer aici la N. Iorga, interpretat de…, Antologie, prefață, tabel cronologic și  bibliografie de Florin Mihăilescu, Editura Eminescu, București, 1979, 399 p., seria „Biblioteca critică”. Culegerea de texte critice include: introducerea antologatorului, cu titlul incitant, provocator: Iorga, pro și contra (pp. 5-14); Argument la ediție, al aceluiași autor (p. 15); un fel de motto, cu două pasaje din opera de portretist – memorialist a lui N. Iorga (p. 16); patru capitole tematice (cu articolele, studiile și sintezele -fragmente selectate), intitulate sugestiv: I. Sinteze (pp. 19-108, cu șase autori); II. Ideolog, critic, istoric literar (pp. 109-226, cu nouă critici literari); III. Artist, memorialist, portretist (pp. 227-354, cu nouă literați); IV. Ipoteze (pp. 355-383, cu șapte condeieri); Tabel cronologic (pp. 385-389); Bibliografie selectivă (pp. 390-396); Sumar (pp. 397-399). 

Introducerea lui Florin Mihăilescu, cu acel titlu provocator – concluziv, Iorga, pro și contra, rezumă coordonatele esențiale ale Orizontului vast Nicolae Iorga. Deoarece autorul nu a introdus un fel de capitol de concluzii la sfârșitul antologiei sale, iar încheierile fiecărui autor antologat, reunite, ar fi extins generos întinderea prezentei recenzii, pe de o parte, nu ar fi evidențiat puncte de vedere tematice, generale, de etapă, pe de altă parte, am selectat din textul introducerii paragrafele – concluzii specifice, unele parțial repetitive, folosind metoda citatului reprezentativ, în concordanță cu realitatea subiectivă – obiectivă că nu se pot trasa delimitări evidente între cei „câțiva” Iorga, care formează, totuși, un întreg indestructibil.

Astfel, „Orice personalitate autentică și substanțială trezește prin natura ei reacții viguroase și contradictorii. Căci dacă nu există dubii cu privire la valoarea ei, apar în schimb opinii diferite față de atitudinile adoptate și față de soluțiile promovate, fie de om, fie de opera acestuia. Așa ni se prezintă fără îndoială cazul Iorga, al cărui proteism magnific și de complexitate inimaginabilă a dat amploare și mai gravă caracterului divers și divergent al dialecticii interpretărilor în marginea prezenței și activității creatoare a marelui savant și literat. Pentru că Iorga n-a fost numai o imensă personalitate, ci și un univers, un cosmos, o lume cu contraste violente și cu schimbări spectaculoase, marcată de neliniști și de nesiguranțe maladive sau alteori de invincibile convingeri de iluminat, o lume de înfrângeri și de slăbiciuni ascunse, refulate, câteodată chiar și de timidități neașteptate, mai toate însă convertite până la sfârșit într-o conștiință fermă și misionară de conducător spiritual și de profet, cum s-a zis pe drept cuvânt, venind în calea semenilor săi cu revelații și cu dezlegări esențiale și vitale. 

O evoluție adesea derutantă a mecanismelor acestei lumi interioare explică și ea, negreșit, în mare parte, varietatea și neconcordanța modului în care l-au apreciat pe Iorga contemporanii și urmașii săi. Căci Iorga nu înseamnă nici un om, nici o operă, ci laolaltă câțiva oameni, cel puțin, și câteva creații paralele. Ar fi absurd să credem însă că ei și ele nu-și comunică în nici un fel, ar fi scolastic și desigur neconvingător. Dar sunt realități care există și se pot considera în sine, în universul general al personalității creatoare. 

Iorga a fost în primul rând istoric. Acesta ni se pare chiar a fi și elementul unificator, prin faptul însuși de a modela într-un anume fel și de a da substanță celorlalte forme de manifestare ale omului, pe care e util a le reaminti aici pe scurt. Iorga a fost și mare, inepuizabil orator, a fost apoi artist al scrisului indiferent de ce natură, minus, în chip paradoxal, acea beletristică, a fost ideolog și critic literar, memorialist și dramaturg, evocator și portretist, infatigabil călător și dascăl, a fost sau a dorit să fie om politic, și dacă nu a reușit să fie, el nu rămâne mai puțin un om politic prin toate faptele și gândurile lui, a fost director de reviste și de instituții, spirit de emulație și de organizare culturală, a traversat cu demnitate toate treptele activității și firește ale ierarhiei sociale, a scris peste o mie de volume și zeci de mii de note și articole în presa timpului, trăind astfel această ipostază insolită și nu lipsită de umor de a le rătăci el însuși prin coridoarele fără sfârșit ale unei dealtfel incredibile memorii” (pp. 5-6). 

În această situație, în cazul personalității multi-Iorga, pluri-Iorga, „Pe care din acești Iorga îi vizează de la caz la caz adeziunile și contestațiile celor care au fost contemporanii unui astfel de titan, titan pe care, dincolo de cea mai mică încercare de hiperbolă și rămânând în limitele celei mai pragmatice lucidități îl așezăm pentru vigoarea lui spirituală și pentru forța lui supraumană de creație, pe primul loc al muncii intelectuale, nu numai în cultura noastră, unde împrejurarea este evidentă, dar și în cea universală, unde ezită unii a-l înscrie ca atare, dar unde nu se află nimeni care, în ciuda comparațiilor cunoscute, să-i poată sta alături din această perspectivă? Pe care dintre numeroșii Iorga trebuie să-l considerăm atunci când încercăm rezerva sau entuziasmul? 

Este desigur limpede că nu se poate opera aici decât printr-o apreciere diferențiată, chiar dacă, după câte credem, din diferențieri în diferențieri ajungem până la sfârșit la unitate, altfel zicând, delimitându-ne de una sau de alta dintre ipostazele lui Iorga, îl redescoperim prezent în fiecare pe cel care merită într-adevăr adeziunea noastră. Căci putem spune că există evident un Iorga unul singur și indivizibil în toate faptele și gândurile sale, prin geniul lui ca și prin dominanta bunei lui intenții, ținând organic de un crez superior și dezinteresat de viață, dar mai există și diverșii Iorga ai manifestării lui conjuncturale și conjecturale” (p. 6).

Ca urmare, se identifică „cheia înțelegerii nu numai a spectaculoasei, fascinantei dialectici a creației lui Iorga, dar și a dialecticii interpretărilor contradictorii la care ea a fost supusă de-a lungul vremii de contemporani și de urmași. Întemeiată nutritiv pe propriile-i contradicții, o operă, oricât de mare, sau poate tocmai cu cât e mai mare, dezlănțuie și generează contradicții, chiar dacă nu le poate totdeauna și legitima” (pp. 6-7). 

În antagonismul analitic și concluziv pro și contra, „În confruntarea dintre adversarii și partizanii marelui istoric, cei care contează mai ales sunt primii, pentru că dintre ceilalți Iorga nu s-a bucurat de ajutorul unor oameni de prestigiu și valoare, el însuși fiind cu mult deasupra tuturor și dispensându-se prin chiar această circumstanță de orice intervenție străină în favoarea lui. Deși se dovedea mișcat de simpatie și adeziune, adevăratele contururi ale personalității sale răsar mai clare din atacurile și din obiecțiile adversarilor, aceștia îndeobște oameni de ținută și de atitudine spirituală remarcabilă, decât din aderența, mai mult sentimentală, a unor partizani în genere modești, prin faptul chiar al acceptării de a milita, de a gândi și de o serie sub tutelă” (p. 7).

Concluzionând, „În linii mari, observatorii distanțați și deseori lucizi și obiectivi ai operei lui Iorga au fost reprezentanți ai ideologiilor moderne, fie aceștia din categoria militanților pentru progresul țării printr-o adaptare a tradiției la noile realități, în sensul unui «socialism agrar» (poporaniștii), fie din contră din categoria entuziaștilor protagoniști ai înnoirii generale pe calea revoliției burghezo-liberale, precum adepții practici sau platonici ai sincretismului descris de Lovinescu” (p. 7).

Altfel spus, „Iorga a constituit obiect de distanțare și rezervă atât pentru contemporanii săi legați de promovarea idealurilor țărănimii, cât și pentru contestatarii lor de pe pozițiile burgheziei citadine, atât pentru poporaniștii Vieții românești, cât și pentru adepții modernismului sburătorist. Delimitarea unora și altora vizează bineînțeles aspectele ideologice ale poziției politice și culturale a lui Iorga, cristalizate la un moment dat sub forma sămănătorismului. Reproșul Vieții românești se adresează utopismului acestuia, credinței evident naive că starea țărănimii s-ar putea schimba prin simpla culturalizare, iar nu neapărat pe calea radicalelor reforme sociale și politice” (pp. 7-8).

Cu excepția paginilor pro- și contra-Iorga, antume, contemporane acestuia, firești,  inevitabile, necesare, specifice, „adevărata cercetare obiectivă și științifică a operei ilustrului istoric începe la un interval destul de mare după tragica sa moarte” (p. 10), distanțarea în timp, sedimentările, limpezirile, clarificările, eliminarea prejudecăților, înțelegerea mai adâncă a epocii lui N. Iorga, plasarea Titanului în coordonatele europene / mondiale ale timpului său, studierea și reeditarea critică a operelor marelui istoric etc. sunt condiții sine qua non ale unei analize și sinteze sine ira et studio, ale relevării lui Iorga postum, a lui Iorga după Iorga. 

În acel context complex și tulburător pentru mintea omenească, „Plurivalența și complexitatea aderențelor acestei uriașe personalități îngăduie și câteodată stimulează aprecieri destul de numeroase și de variate cu privire la aportul operei lui Iorga la definirea și la dezvoltarea spiritului românesc. Cultul său tradiționalist, din care și-a făcut un steag de viață și de luptă, a implicat adesea când prețuiri exagerate și necritice, când rezistențe inflexibile și incomprehensive. Dezordinea, așa de vie totuși, a stilului și a gândirii sale provoacă fie admirație precum în fața unui fenomen sublim de ordinul dezlănțuirii naturale, fie o distanțare rece și rigidă din perspectiva temperanței clasice” (p. 11). 

Dincolo de atitudinile și pozițiile pro- și contra-Iorga ale contemporanilor săi, „(…) stabilit aproape prin consens, argumentând astfel esența spiritului iorghian, este (…) prezența indisociabilă în toate operele sale a marii și nepieritoarei Arte, cel mai statornic conservant, precum se dovedește iarăși, al oricărei creații intelectuale. Căci dacă multe dintre atitudinile și concluziile omului de faptă și de cugetare s-au perimat și s-au uitat pe merit, dacă documentația istorică s-a precizat și s-a îmbogățit necontenit, dacă în fine însuși stilul a evoluat și s-a perfecționat, puterea artei sale n-a diminuat, chiar dacă gusturile noastre pot fi altele, în funcție de alte dominante ale sensibilității și gândirii actuale” (pp. 11-12). 

În consecință, analiștii, criticii și istoricii literari, teatrali, de artă, istoriografii, comentatorii de presă etc. din primele trei sferturi ale secolului al XX-lea „(…) sunt de acord în ce privește definirea și explicarea permanenței operei lui Iorga, întemeiată pe valoare artei lui. Se înțelege însă că această recunoaștere aproape unanimă, orientată într-o unică direcție spre a sublinia esența personalității creatoare, nu vrea să spună câtuși de puțin că multe dintre inițiativele sau chiar realizările lui Iorga nu-și dovedesc și azi puterea de a supraviețui. Se stăruie în acest sens pe drept cuvânt asupra importanței și valorii sale ca istoric literar, cu precădere în privința evocării și înțelegerii aproape simpatetice a stadiilor revolute de cultură, a marilor figuri ale trecutului începător, și mai puțin sau chiar deloc a autenticelor sensuri ale dezvoltării literare din prezentul imediat sau a realizărilor de primă mână ale contemporanilor, priviți în genere cu reticențe și obiecții numeroase, direct proporțional cu chiar însemnătatea lor. Trăgând asupra secolului XX mantaua largă a mișcării sămănătoriste, fără a o vedea așa cum s-ar fi cuvenit, adică prăfuită și uzată, N. Iorga a falsificat, desigur neintenționat, adevărata față a literaturii interbelice. Cercetătorii mai noi au încercat să comenteze altfel optica de critic literar a marelui savant (…). (…) Evidențele cu greu se pot schimba, dar din firescul joc al evidențelor și paradoxelor oricât de neobișnuite răsare chipul cu contururi mai exacte al lui Iorga, cu limitele și sublimitățile ce-i sunt caracteristice și-l definesc, tocmai prin dialectica raporturilor lor de confruntare și reciprocă anulare în sinteza personalității” (p. 12). 

A rezultat, prin urmare, „o imagine complexă și profundă atât a omului, cât și a operei, cuprinse și interpretate nu în linia unor idei nivelatoare, ci tocmai în substanța lor contradictorie și totuși generoasă. Așa cum se dezvăluie în exegezele mai noi, Iorga devine și mai mult decât o lume, un univers, de inepuizabile valori. Dincolo de varietatea infinită a problematicii de interese intelectuale și de preocupări profesionale, opera marelui savant pune în evidență frumusețea și neliniștea unei conștiințe etice, aflată permanent la postul ei. (…) Prezența unei austere și nezdruncinate energii morale, veghea fără odihnă a conștiinței care judecă și sancționează, care propune idealuri și le propăvăduiește, constituie după părerea noastră substanța permanentă a manifestărilor lui Iorga. Iar din asocierea artei sale cu ethosul vaticinar și bineînțeles misionar al personalității lui spirituale rezultă tot ce e mai inalienabil și mai propriu în întreaga sa creație, fie că este vorba de un fapt pragmatic sau de o simplă cugetare, fie că este vorba de sintezele cele mai ample ale muncii sale de istoric și cercetător în genere. 

Opera lui este o ilustrare a moralității artei și în același timp o artă a moralității. Acum că sensurile ethosului său sunt uneori desigur contestabile, din perspectiva mai cu seamă a gândirii noastre actuale, împrejurarea e perfect normală. Nimeni nu poate fi păstrat în întregimea lui în circuitul viu al fenomenelor unei culturi, care evoluează tocmai prin eliminări fecunde sau prin sinteze și prin integrări originale menite să răspundă altor idealuri și necesități umane” (pp. 12-13). 

În concluzie, „Factor de incitare așadar la regrupări de forțe intelectuale și la nenumărate schimbări de opinii creatoare, Iorga continuă să fascineze pe oricine prin forța artei și conștiinței lui morale. Valorile care decurg din chiar esența personalității sale sunt mai presus de orice îndoială. Încât în mijlocul disputelor pe care opera lui genială le-a deșteptat de-a lungul timpului, le mai deșteaptă azi și, poate, le va mai deștepta și mâine, îți vine să repeți cuvintele așa de inspirate (…) pe care le-a reluat un eseist român pentru a caracteriza excepționalitatea unui creator ca Iorga: «sunt și oameni împotriva cărora nu se cade să ai dreptate!». Iată un paradox frumos și expresiv la care merită să medităm din când în când” (p. 14). 

Încheierile alcătuitorului ediției critice reflectau nivelul studiilor iorgologice din anii 1975 -1977. Ele pot fi completate cu evaluarea tematică a criticului literar Garabet Ibrăileanu, născut chiar în același an cu Iorga, în 1871, caracterizare tipărită în paginile revistei Viața românească de la București. Poziția literară critică a lui Ibraileanu nu a fost înclusă în antologia realizată de Fl. Mihăilescu. Ibrăileanu a precizat limpede în 1933: în coloanele revistelor poporaniste și semănătoriste „Se criticau formele nouă introduse în veacul trecut [al XIX-lea – compl D.P.], se regreta vechiul regim – și se admira țăranul patriarhal ca o rămășiță a vremurilor lui Mihai și Ștefan. Și se idealiza acest țăran tocmai pentru că era atât de rămas în urmă, cu totul în afară de viața civilizată europeană. Viața românească vedea în țăran altceva. Țăranul social, țăranul sărac, țăranul care are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare. Iar această transformare presupune totala occidentalizare a țării, distrugerea pe de-a-ntregul a formelor vechi. 

Așadar, împotriva conservatorilor și a țăranilor literari – împotriva Convorbirilor [literare – compl D.P.] și a Sămănătorului -, trebuia să apere formele nouă, să ceară împroprietărirea și introducerea votului universal (țărănismul literar, cu tot «țărănismul» lui, era împotriva votului universal). Viața românească cerea transformarea plăieșilor lui Ștefan cel Mare în cetățeni. (…) Convinși că promovează o concepție științifică și realistă, poporaniștii opuneau pozițiilor utopice și idilice ale sămănătorismului iorghist o atitudine nu mai puțin iluzionistă și romantică. Dar dacă viziunea sămănătoristă idealiza țăranul pornind de la imaginea edulcorată a unui trecut de confraternitate generală (…), poporaniștii cel puțin vedeau în lumea satului adevăratele conflicte sociale și stimulau în acest fel o abordare critică și realistă (…)” (pp. 8-9).

În Argument la ediție, Florin Mihăilescu a explicat criteriile tehnice de realizare a crestomației: „Prezenta antologie își propune să ofere o primă imagine a receptării critice a operei lui Iorga. (…) Iată de ce am reținut în exclusivitate studii și interpretări care ni s-au părut a fi substanțiale, reprezentative și originale. (…) Antologia nu vizează fenomenul Iorga în integralitatea lui, sarcină ce s-ar dovedi copleșitoare, ci numai ipostaza omului de litere, cu toate laturile sale subsecvente: ideologul, criticul, istoricul literar, scriitorul, memorialistul și portretistul «oamenilor cari au fost»” (p. 15). Cum am mai precizat, o culegere de texte critice tematice incompletă, bazată pe o concepție științifică de selecție prioritară, limitativă, care l-a exclus tocmai pe N. Iorga-istoricul și cercetătorul și pe N. Iorga-universitarul din ecuația critică a cărții.

Într-un motto original (p. 17), antologatorul a reunit două fragmente din opera de evocare – memorialistică a lui Iorga, în care marele istoric s-a pronunțat despre opera unui autor (și a sa!) în fața criticii și evaluărilor contemporanilor, urmașilor și a timpului: „Multe scrie omul, și e bine când vremea lui a cerut să le scrie. Ce vor zice alte vremi, cu alte nevoi și cu alte credințe – cine poate ști? Învățații cari vor trăi după noi vor găsi gazetele și jurnalele noastre și vor aminti, judecându-le, luptele și dușmăniile noastre. Cei dintre dânșii cari vor putea înțelege, vor descoperi repede scopul ce s-a avut în vedere, și vor prețui după dânsul. Necazurile nu se țin în seamă după ce se duc necăjiții, dar orice ostilitate îndreptățită împotriva oamenilor și curentelor care împiedică un popor în dezvoltarea lui ori îi falsifică simțul moral și-i întunecă vederea idealului va fi socotită ca un lucru de folos, dar și ca o manifestație de energie nobilă” (Oameni cari au fost, 1934). De asemenea: „Și așa stau, la șaizeci și doi de ani ai mei, sigur și tare, mândru, drept înaintea conștiinței mele și a judecății vremurilor” (O viață de om, așa cum a fost, 1933). 

Capitolul I, Sinteze, cuprinde autori și fragmente din sintezele lor de istorie a literaturii române, ale fenomenului istoriografic literar și cultural românesc din primele patru decenii ale secolului al XX-lea, monografii și contribuții tematice devenite deja opere de referință în domeniile tematice respective, unele reeditate începând cu 1965, cu citarea sursei primare sau retipărite de preluare: George Călinescu („N. Iorga”, prima ediție: 1941, pp. 21-28); Mihai Berza („Nicolae Iorga, moralist”, prima ediție: 1946, pp. 29-54); Vladimir Streinu („N. Iorga. I. Om și scriitor. II. Istoric și poet”, 1965, pp. 54-64); Dumitru Micu („Nicolae Iorga” (fragment), 1970, pp. 64-76); Constantin Ciopraga („Nicolae Iorga” (fragment), 1970, pp. 76-85); Valeriu Râpeanu („ [Nicolae Iorga] Oratorul”, 1976, pp. 85-107).

În următoarea secțiune, a II-a, Ideolog, critic, istoric literar, au fost incluși: Sextil Pușcariu („Iorga ca istoric literar”, 1911, pp. 111-122); Henric Sanielevici („Sentințele critice ale D-lui Iorga„, 1921, pp. 122-133); Eugen Lovinescu („Critica sămănătoristă (1 – 8)”, 1927, pp. 133-145); „Reacțiunea sămănătoristă: N. Iorga (4 – 5)”, 1943, pp, 145-155); Pompiliu Constantinescu  („D-l Iorga și literatura contemporană (I – VI)” – (fragment), 1934, pp. 155-168); George Munteanu („N. Iorga – istoric literar”, 1965, pp. 168-174); Dan Zamfirescu („Nicolae Iorga. 2. Sensul unei lupte literare. 3. Istoricul literar”, 1965, pp. 174-191); Alexandru Duțu („Nicolae Iorga în spațiul literaturii universale”, 1971, pp. 191-197); Liviu Petrescu („Un înaintaș – Nicolae Iorga”, pp. 197-214); Mircea Popa („Nicolae Iorga – exiget eminescian”, 1974, pp. 214-225). 

În capitolul al III-lea, intitulat Artist, memorialist, portretist, au fost reunite contribuțiile lui: Șerban Cioculescu („Literatura română în «Orizonturile mele»”, 1934, pp. 229-249); Tudor Vianu („Nicolae Iorga”, 1941, pp. 249-262); Edgar Papu („Nicolae Iorga, scriitor”, 1967, pp. 262-275); Ion Vlad („Nicolae Iorga, dramaturgul”, 1972, pp. 275-280); Mircea Zaciu („Nicolae Iorga și ceremonialul călătoriei”, 1972, pp. 280-304); Ion Negoițescu („Un mare prozator și un mare dramaturg: Nicolae Iorga”, 1972-1973, pp. 305-315), Nicolae Balotă („Nicolae Iorga, memorialistul (fragment), 5. Istoria ca artă și drama artistului. 6. Profet și artist. 7. Taina și cele două cercuri ale imaginarului”, 1974, pp. 315-334); Valeriu Râpeanu („«Oameni cari au fost» – în contextul operei lui Nicolae Iorga” (fragmente), 1975, pp. 334-350); Zoe Dumitrescu-Bușulenga („Nicolae Iorga: «O viață de om așa cum a fost»”, 1976, pp. 350-354). 

Ultima partiție, a IV-a, Ipoteze, grupează pe: Paul Cornea („Iorga și enciclope-dismul”, 1946, pp. 357-361); Geo Șerban („O temă de meditație: Nicolae Iorga – anti-tradiționalist”, 1971, pp. 361-363); Mircea Martin („ [N. Iorga -] Un suflet patetic”, 1971, pp. 364-366); Alexandru Dobrescu („ [N. Iorga -] Creator și creat”, 1971, pp. 366-369); Alexandru Paleologu („Stilul lui Iorga”, 1971, pp. 370-372); Pompiliu Marcea („N. Iorga și literatura vremii sale”, 1974, pp. 372-378); Nicolae Steinhardt („N. Iorga, O călătorie în Țara Hețegului (1906)”, 1976, pp. 378-383). 

Tabelul cronologic sumar, selectiv (pp. 385 – 389) cuprinde principalele evenimente anuale referitoare la viața, opera, creația livrească, familia, personalitatea lui N. Iorga, din perioada 1871-1940. Acel tabel sintetic ar fi trebuit așezat la începutul antologiei critice, între Argument la ediție și primul capitol tematic.

Bibliografia selectivă (pp. 390-396) cuprinde două categorii de contribuții: reeditări postume iorghiste (pp. 390-391) și articole, studii, cărți despre N. Iorga, publicate în perioada 1965-1977 (pp. 391-396). Titlurile specifice din cele două secțiuni bibliografice iorgologice completează informațional narativele din prezenta antologie și aparatul ei critic de subsol. 

Crestomației îi lipsește un rezumat critic într-o limbă de circulație internațională, un grupaj foto N. Iorga, un indice antroponimic, geografic, tematic. De asemenea, se resimte puternic în structura antologiei lipsa unui capitol N. Iorga-istoric și -profesor universitar, nefiind inclus nici un text critic cu această temă, în contextul în care Titanul s-a manifestat plenar în primul rând ca istoric și profesor universitar de istorie la București. Florin Mihăilescu nu a explicat această nepermisă omisiune în introducerea antologiei, ci doar indirect și neconvingător în Argument la ediție. Lipsa unei explicații îmi permite să speculez interogativ. A planificat antologatorul un alt volum critic cu același titlu, specific activităților complexe de istoric și profesor universitar la catedre bucureștene de istorie? A considerat că volumele omagiale centenare din 1971-1972 (Nicolae Iorga. Omul și opera, volum îngrijit de N. Grigoraș și Gh. Buzatu, Iași, Editura Junimea, 1971, 219 p.; Nicolae Iorga, istoric al Bizanțului. Culegere de studii, ediție îngrijită de Eugen Stănescu, București, Editura Academiei R.S.R., 1971, 252 p.; Nicolas Iorga. L’homme et l’oeuvre. À l’occasion du centième anniversaire de sa naissance, recueil édité par D.M. Pippidi, Bucarest, Ed. de l’Académie de la R.S.R., 1972, 414 p.; Vasile Netea, Nicolae Iorga. 1871-1940, București, Editura Meridiane, 1971, 144 p.; Scrisori către Nicolae Iorga, vol. I, 1890-1901, Studii și documente, ediție îngrijită de Barbu Theodorescu, București, Editura Minerva, 1972, 629 p.) suplinesc deja analiza – sinteza critică a activităților lui Iorga în cele două domenii de activitate enumerate anterior? Oricare altă alternativă, variantă? Din acest punct de vedere, antologia este, repet, incompletă.

Cartea nu este o ediție critică de autor N. Iorga (viața, familia, personalitatea, activitatea profesională, opera multi-sectorială), ci o antologie de articole, studii, medalioane, eseuri critice, de 3 – 25 de pagini, unele cu paragrafe extinse, de 1 – 2 pagini, grupate atitudinal – concluziv în pro- și contra-Iorga, cum a precizat obiectiv, realist, deontologic Florin Mihăilescu. Gruparea tematică pe capitole a eseurilor interpretative – concluzive iorgologice oferă cititorului accesibilitatea înțelegerii multiplelor domenii de activitate iorghistă într-o „viață de om așa cum a fost”, timp de jumătate de secol (1890-1940). 

Cele două poziții și atitudini extreme față de N. Iorga trebuie detaliate. Autorii pro-Iorga au subliniat, obiectiv, și „aspectele învechite, prăfuite”, depășite, caduce în perspectiva timpului ale manifestărilor variate ale Titanului renascentist și enciclopedist. Criticii anti-Iorga au evidențiat, totuși, în numele aceleiași obiectivități analitice, „aspectele pozitive, perene” ale personalității, activității și operei tipărite ale Titanului născut la Botoșani. Așadar, analize și concluzii cu „lumini și umbre”, în contextul unor surse istorice primare, sporite continuu, ce trebuiesc analizate, în continuare, critic și, eventual, reinterpretate cu circumspecția de rigoare. 

Cele patru capitole ale antologiei grupează, la rândul lor, mai multe preocupări și domenii de activitate ale lui N. Iorga. Ca urmare, o direcție de acțiune a Titanului este radiografiată în 3 – 4 texte critice, cu diferențe concluzive, ceea ce permite și poate justifica, la rigoare, o „critică” a „criticii”. Unele narative au fost concepute pe linie cronologică – introspectivă, evolutivă de la analiză la sinteză. Altele, tematice concluzive, realizează o sinteză a unui domeniu al activităților lui Iorga, la un reper cronologic specificat. A treia categorie a fost formată din eseurile cronologico – tematice, referitoare la evoluția temporală a unei preocupări iorghiste, cu obiective clar precizate. Evident, fiind vorba de titanul N. Iorga, a existat o inter-dependență și o inter-conectare între cele trei categorii de narative. Autorii textelor critice au căutat să conceapă și să aplice în analizele lor un instrumentar evaluativ, caracteriologic, terminologic inedit și expresiv, neutilizat anterior de predecesori. Criticii contra- și laudativii pro-Iorga au reușit doar parțial să-l asocieze cu definiții, concepte, mișcări, curente sau tendințe pe Titanul greu încadrabil într-un șablon, într-o matrice structurală sau într-un „pat al lui Procust”. 

Antologia N. Iorga interpretat de…, devenită un fel de manual critic introductiv, incomplet însă, în studiul operei complexe, multi-sectoriale a Titanului născut în urmă cu 155 de ani, merită o ediție a doua completată cu noi contribuții critice tematice, în special istoriografice, cu orizontul temporal extins, la început, până în 1989 inclusiv, pentru întreaga perioadă comunistă avută în atenție. Un eventual vol. II ar include contribuții critice pro- și contra-Iorga din perioada post-decembristă, care măsoară deja peste o treime de secol.