Nikolai Vasilievici Gogol, 1809-1852, scriitor rus, refuzat la căsătorie, depresiv,  atitudinea lui faţă de femeie…

                Nikolai Vasilievici Gogol născut  în martie 1809 la Veliki Sorociinţi, în Imperiul Rus, a murit în februarie-martie 1852 la Moscova, este cunoscut ca un prozator  şi dramaturg care aparţine Ucrainei, prin opera sa el s-a afirmat ca un scriitor care a urmărit să redea adevărurile vieţii, dezvăluind  ceea ce societatea în care trăia voia să ţină ascuns, în special –birocraţia  momentului. Prin ce a realizat, Nikolai Vasilievici Gogol s-a afirmat ca un scriitor care urmărește să redea adevărul vieții, smulgând fără cruțare vălul somptuos de pe societatea nobiliaro-birocratică a timpului său. Bielinski a menționat, drept calitate principală a creației lui Gogol, „fidelitatea sa extraordinară față de realitate” , realitatea anilor  1835, realismul său din nuvelistică, Nevski Prospekt şi Însemnările  unui  nebun din Arabescuri, unde,  „scena pe care se desfășoară acțiunea se lărgește și, fără ca autorul să părăsească iubita și minunata lui Ucraina, el caută de astă dată poezia în moravurile clasei mijlocii din Rusia”. Și, „Dumnezeule, ce poezie adâncă și puternică descoperă el aici!”, intervine al nostru Eusebiu Camilar în aprecierile sale admirative faţă de scriitor.    Volumul Arabescuri, pe lângă nuvelele Nevski Prospekt, Portretul, Însemnările unui nebun, conține și 13 articole axate pe probleme de literatură, estetică, arhitectură, artă, istorie etc.

              Succesiv, activitate lui literară trece pe la Petersburg, unde la 7 mai 1828  primește aprobarea cenzurii pentru tipărirea poemului Hans Küchelgarten (scris, după spusele sale, încă din 1827)., operă de tinerețe, semnată cu pseudonimul V. Mov, care  este întâmpinată cu recenzii nefavorabile apărute  în revistele „Moskovskii telegraf” („Telegraful Moscovei”) și „Severnaia pcela” („Albina Nordului”), ceea ce îl  deziluzionează,   eșecul său se mnifestă prin  retragerea  din librării a exemplarelor nevândute pe care le arde.În ianuarie 1830 traduce din franceză articolul „Despre comerțul rușilor la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea” care este acceptat, dar nu și publicat, de revista „Severnîi arhiv” („Arhiva Nordului”), în  numărul pe februarie și martie al revistei „Otecestvennîe zapiski” („Însemnări din patrie”), i se tipărește, fără semnătură,  povestirea Bisavriuk sau „Seara în ajun de Sînt-Ivan Kupala”; în lunile mai și iunie frecventează Academia Artelor, unde studiază pictura, iar la 18 decembrie i se aprobă de cenzură tipărirea almanahului Severnîe țvetî na 1831 god („Florile Nordului pe anul 1831″) unde, cu semnătura „oooo”, Gogol publică un capitol din romanul istoric neterminat Hatmanul.

              La 1 ianuarie 1831 apare primul număr al revistei „Literaturnaia gazeta”, Gazeta literară,în care, cu pseudonimul P. Glecik, Gogol publică un capitol din  nuvela malorusă Mistreţul fioros, iar cu pseudonimul G. Ivanov articolul intitulat „Câteva idei despre predarea geografiei la copii”. În aceeaşi revistă, la 16 ianuarie îi apare articolul Femeia, prima lucrare semnată cu numele său în clar, N. Gogol. La 20 mai, la o serată culturală face cunoştinţă  cu Puşkin , ca în septembrie să-i apară prima parte a Serilor în cătunul de lângă Dikanka, iar la începutul lui martie 1832 îi apare partea a doua.

         În numărul pe februarie al „Gazetei Ministerului învățământului”, 1834, i se tipărește articolul  Planul de predare a istoriei universale, ca pe  27 februarie cenzura îi interzice tipărirea povestirii Banduristul sângeros, lucrare prevăzută a apărea în revista Biblioteca pentru lectură,Biblioteka dlea citenia. La  18 aprilie cenzura îi aprobă apariția părții a doua a almanahului Novosele („Casa nouă”), unde se tipărește, cu tăieturi, nuvela Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici.

            La începutul lui ianuarie 1835 îi apare volumul Arabescuri, cu completările arătate mai sus, ca la 13 marie 1836 cenzura îi aprobă şi apare numărul 1 al revistei „Sovremennik”, Contemporanul, fondată de Puşkin, în care Gogol publică nuvela Caleaşca, fragmentul dramatic Dimineața unui funcționar (titlul schimbat de cenzură în „Dimineața unui om ocupat”), articolul Asupra mișcării literaturii din reviste în anii 1834 și 1835 și câteva recenzii mărunte. Tot aici  şi acum se tipărește recenzia lui Pușkin la ediția a doua a Serilor în cătunul de lângă Dikanka.

                  La 9 decembrie 1842, la Petersburg are loc premiera comediei Căsătoria, dar, deşi aflat în apogeul gloriei literare, fizic şi psihic arată slăbit, totuşi,ascensiunea culturală continuă, în 1843au loc premierele comediilor Căsătoria şi Jucătorii de cărţi la Teatrul Mare din Moscova la 3 februarie, primul spectacol cu Jucătorii de cărşi la Petersburg la 26  aprilie, în  primăvara 1850 Gogol o cere în căsătorie pe contesa Anna Vielgorskaia, care îl refuză. La 1 ianuarie 1852, se ştie,volumul al doilea la Suflete moarte este gata, dar starea de sănătate i se înrăutăţeşte, la 4 februarie se hotărăște să înceapă un post mai lung și, după spusele doctorului care l-a îngrijit în ultimele zile, „și-a întrerupt lucrul la corectură, reducându-și la extrem hrana și somnul”. La 7 februarie se spovedește și primește împărtășania. Același doctor spune: „împărtășania nu l-a calmat: a rămas la fel de posomorât, în ziua aceea n-a vrut să mănânce nimic: și când, mai târziu, a mâncat o prescură, a început să-şi zică  lacom, afurisit, nerăbdător și s-a întristat foarte tare”. La 10 februarie scrie ultima scrisoare, mamei. Refuză orice medicament și postește în continuare. În noaptea de 11 spre 12 februarie arde manuscrisul volumului al doilea al Sufletelor moarte.Moare la 21 februarie (4 martie – stil nou, 1852), la ora 8 dimineața.La 25 februarie este înmormântat „unde a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în pământul unei mănăstiri, cea a Sfântului Daniil din Moscova”.După închiderea mănăstirii de către regimul sovietic rămășițele sale au fost reînhumate la cimitirul Novodevicii.

            Iată în Moldova Suverană zece curiozităţi din biografia lui N.V. Gogol, etalate de Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie:1Încă din copilărie a prezentat unele semne de dezechilibru psihologic. La vîrsta de 5 ani a avut primele viziuni ale forțelor malefice identificate în chipul unei pisici pe care a înecat-o. Starea de pesimism, dezechilibru emoțional a fost exprimată și în lucrările elaborate în anul 1835 „Taras Bulba” și „Jurnalul unui nebun”;   2. În 1829 a scris „Hans Kuchelgarten” cu un pseudonim, lucrare pe care a editată-o pe cheltuială proprie. După două recenzii distructive a fost nevoit să-și cumpere propria carte, care si așa, practic, nu s-a vîndut, și a ars-o; 3. A publicat imaginea poetizată a Ucrainei în „Serile din cătunul de lîngă Dikanka” (partea I, 1831; partea II, 1832). La o vîrstă tînără a devenit celebru cu această capodoperă; 4. N. V. Gogol, un gurmand înrăit, a revoluționat subiectul gastronomiei în literatura rusă. A fost primul promotor al gastronomiei italiene în Rusia. Putea mînca la o masă cîte patru porții de spaghete. Încerca să pregătească mîncare italiană și pentru prieteni, însă acestora li se părea crudă… De fapt, erau serviți cu paste al dente;  5. În 1836, timp de o lună și jumătate, a scris farsa clasică „Revizorul”, prin care aducea critici acerbe birocrației guvernamentale corupte din Rusia. Inițial piesa a fost interzisă de cenzură, ulterior, grație susținerii directe a țarului Nikolai I (1825–1855), a fost acceptată pentru a fi prezentată publicului larg. Pentru această lucrare țarul i-a dăruit un inel cu nestemată. Lucrarea a fost apreciată și de prietenul său Al. S. Pușkin (1799–1837). Încă în timpul vieții autorului, lucrarea a fost tradusă în mai multe limbi, deși în unele regiuni din Rusia a continuat să fie cenzurată; 6. După N. V. Gogol, principalul organ al corpului uman era nasul, căruia i-a consacrat și o lucrare. Nasului, protagonistului operei gogoliene, i-a fost edificat și un monument la Sankt Petersburg. Unii exegeți fac aluzie la nasul scriitorului;  7. În anii 1836–1846 N. V. Gogol a locuit în Italia și își nota corespondența cu anul de fondare a Romei. În această țară a pus bazele realismului rus, reflectat elocvent în poemul „Suflete moarte” (1842), în care autorul aduce critici dure sistemului fiscal, iobăgiei și excrocheriei. Scrisă la Roma sub dictarea autorului, inițial lucrarea a fost citită într-un cerc restrîns. N. V. Gogol a dorit astfel să testeze reacția publicului cu referire la această operă; 8. În noaptea de 11 spre 12 februarie 1852, aflat sub influența unui preot fanat, într-un acces de nebunie, depresie și criză spirituală, după mai multe zile de insomnie, a dat foc manuscrisului volumului „Suflete moarte” (operă la care a lucrat cu dificultate mai mulți ani și pe care a transcris-o de cîteva ori) și altor lucrări. Era convins că inspirația operei era de sorginte diabolică. A renunțat să mănînce și a refuzat medicamentele… La 21 februarie, ora 8 dimineața avea să se stingă un spirit zbuciumat. Ultimele cuvinte rostite de N. V. Gogol au fost: „Scara, repede, aduceţi-mi o scară!”; 9. N. V. Gogol a fost scriitorul care a trăit și a murit cu opera sa, cu eroii cărților sale, care „l-au absorbit și devorat”. Multe din personajele descrise de N. V. Gogol au fost inițial visate de către autor. Pentru a descrie anumite scene intra în stare de transă, asemănătore cu cea a șamanilor. A încercat să se cunoască pe sine însuși prin intermediul eroilor descriși. Opera complexă a lui N. V. Gogol este cheia spre sufletul autentic al popoarelor rus și ucrainean;  10. La 31 mai 1931, la deshumarea rămășițelor pămîntești ale celui mai mare mistic din Imperiul Rus din sec. XIX, la necropola fostei Mănăstiri Sf. Daniil din Moscova, s-a descoperit cu stupoare că lipsea capul defunctului. Însuși autorul suferea de tafofobie, teamă patologică de a fi îngropat de viu.

         Literatura  în domeniu atestă că Nikolai Vasilievici se temea că va fi îngropat în viață, rămânând într-un vis letargic. De aceea, în testamentul său, el a subliniat că trupul său va fi cuprins de pământ numai atunci când există semne clare de descompunere a corpului.  În voia lui Gogol, s-a găsit un desen al unei mici capele, care urma să fie construită  lângă mormânt. Așa cum a planificat scriitorul, frânghia clopotului ar fi trebuit să fie legată de mâna lui, iar în caz de trezire, Nikolai Vasilievici ar fi  putut  da un semnal. Dar această idee nu a fost realizată.

1. V. Gogol, în “Scrisori către prieteni. Confesiuni, traducere din limba rusă şi note de Igor Mocanu, publicată şi în revista “aLtitudini”, 2009, ne desluşeşte asupraconcepţiei lui despre femei: …“Dumneavoastră credeţi că nu puteţi avea nici o influenţă în societatea mondenă, însă eu cred că e dimpotrivă. Influenţa unei femei poate fi mare, mai ales astăzi, în ordinea sau dezordinea din societatea contemporană, în care, pe de o parte, iese la suprafață oboseala educaţiei cetăţeneşti, iar pe de altă parte – o oarece răceală sufletească, o anume slăbire a moravurilor, iar toate acestea la un loc au multă nevoie de un imbold. Pentru a pune în fapt acest imbold, e foarte necesară participarea femeii. Acest adevăr s-a ivit de prin toate ungherele lumii, ca un presentiment ascuns, iar acum toată lumea aşteaptă ceva, un semn, de la femei. Lăsînd trecutul la o parte, să aruncăm o privire asupra Rusiei noastre, dar mai ales asupra a ceea ce ne stă sub ochi zi de zi – numeroasele abuzuri în puterea de toate felurile. Se pare că o mare parte a luărilor de mită, a nedreptăţilor de la slujbă şi toate cele asemenea, de care sînt învinuiţi cinovnicii[1] şi necinovnicii din toate clasele, s-au întîmplat fie din cauza risipitoarelor lor neveste, care îşi doresc cu nesaț să strălucească în lumea cea mare sau mică şi au nevoie pentru asta de banii bărbaţilor, fie din cauza unei vieţi domestice searbădă, căzută pradă vreunor vise şi idealuri, și nu realităţii palpabile a datoriei lor, care este de cîteva ori mai frumoasă şi mai înălţătoare decît orice visare. Bărbaţii nu şi-ar fi îngăduit nici o zecime din tărăboiul creat, dacă nevestele lor şi-ar fi făcut cît de puţin datoria. Sufletul unei femei este ca un talisman ocrotitor pentru bărbat, păzindu-l de molima năravurilor; el e acea putere care-l poartă pe calea cea dreaptă şi călăuză care-l întoarce din drumul cel strîmb, pe drumul cel neted; uneori dimpotrivă, sufletul unei femei poate fi rău şi-l poate nenoroci pentru toată viaţa. Chiar dumneavoastră aţi simţit acest lucru şi i-aţi dat glas aşa cum n-a făcut-o vreodată în scris o altă femeie. Îmi spuneţi că toate celelalte femei au un loc al lor şi că dumneavoastră nu aveţi unul. Le descoperiţi peste tot cîte-o îndeletnicire, să îndrepte ori să isprăvească ce a fost aruncat în neorînduială, ba chiar să demareze ceva de mare importanță, într-un cuvînt – ajutor sub toate formele, dar numai pentru dumneavoastră nu găsiţi nimic potrivit şi repetaţi, cu mîhnire, într-una: „De-aş fi eu în locul lor!”. Dar să ştiţi că acesta e astăzi noul fel de a orbi al tuturor. Astăzi li se pare tuturora că ar putea face mult bine în locul multora, dar numai în locul lor nu pot face nimic. Aceasta-i pricina tuturor răutăţilor. Trebuie să stăm cu toţii şi să chibzuim la cum putem face binele în locul în care sîntem. Fiţi convinsă că nu în zadar Dumnezeu i-a încredinţat fiecăruia locul său, în care se află acum. Trebuie numai să privim cu mai multă grijă în jur. Vă întrebaţi, de ce nu sînteţi o mamă cu familie, ca să vă ocupaţi de obligaţiile materne ce vi se înfăţişează acum atît de limpede; de ce nu este-n harababură moşia dumneavoastră ca să puteţi merge la ţară, să deveniţi moşieriţă şi să deprindeţi rostul gospodăriei; şi oare de ce soţul dumneavoastră nu este într-o funcţie socială mai folositoare pentru toată lumea, ca să-l puteţi ajuta măcar acum, prin asta devenind acea forţă care-i împrospătează puterile, şi de ce, în schimbul a toate acestea, nu aveți în față decît perspectiva plecărilor anoste în străinătate, plecări care-şi găsesc sfîrşitul prin societăţile mondene, un loc care acum vi se pare cel mai fără de oameni dintre toate locurile fără de oameni. Dar asta nu face locul acela mai puţin populat, acolo sînt oameni şi, lucru mare, sînt nişte oameni la fel ca toţi ceilalţi. Ei suferă boală, îndură şi mîhnire, duc şi lipsuri, strigă mut după ajutor şi – vai! – nici măcar nu ştiu cum să-l ceară. Şi cărui cerşetor se cuvine a-i sări mai degrabă în ajutor: oare celui care încă mai poate ieşi în stradă şi cere sau celui care nu mai este în stare nici măcar să întindă mîna? Îmi spuneţi că nu ştiţi, dar nici că nu sînteţi în stare să vă imaginaţi cu ce-aţi putea să-i fiţi de folos cuiva pe lumea asta, că pentru asta aveţi nevoie de-atîtea mijloace, că trebuie să fiţi o femeie foarte înţeleaptă şi atoateştiutoare, că vi se învîrteşte capul numai cînd vă gîndiţi la toate astea. Dar dacă pentru asta nu trebuie să fiţi decît ceea ce sînteţi deja? Dacă dumneavoastră posedaţi deja acele mijloace de care aveţi nevoie? Tot ce aţi trecut sub tăcere, cînd aţi vorbit despre dumneavoastră, este foarte adevărat: sînteţi, într-adevăr, foarte tînără, încă nu vă pricepeţi la oameni şi nici cunoaşterea vieţii nu aţi însuşit-o, într-un cuvînt, nu posedaţi nimic din ce este indispensabil pentru a dărui celuilalt ajutor sufletesc, poate că nici nu veţi însuşi vreodată aşa ceva, însă aveţi o mulţime de alte unelte cu ajutorul cărora totul vă este posibil. În primul rînd, sînteţi de o frumuseţe rară, în al doilea – aveţi un nume neîntinat şi ferit de oprobriu, în al treilea – posedaţi o putere nebănuită nici măcar de dumneavoastră, este puterea sufletului curat. Frumuseţea unei femei rămîne a fi o mare taină. Căci nu degeaba le-a dat poruncă Dumnezeu unora dintre femei să fie frumoase, nu degeaba a statornicit că toate, neschimbat, să fie rodul frumuseţii, pînă şi acelea nesimţitoare şi neputincioase. Şi dacă pînă şi cel mai mic şi necugetat capriciu al vreunei frumuşaţe a stat la baza marilor cotituri ale lumii şi i-a făcut pînă şi pe cei mai înţelepţi dintre bărbaţi să greşească prosteşte, ce s-ar fi întîmplat dacă acest capriciu ar fi fost gîndit şi îndreptat către un scop mai bun? Cît de mult bine ar putea înfăptui o femeie frumoasă, pusă în balanţă cu celelalte femei! Să recunoaștem, e vorba de-un instrument de temut. Însă dumneavoastră sînteţi de o şi mai profundă frumuseţe, de o splendoare aparte şi foarte curată, inocenţă întruchipată pe care nu o pot exprima în cuvinte, dar în care se oglindeşte tot sufletul dumneavoastră de blîndă porumbiță. Ştiţi oare că pînă şi cei mai neînfrînaţi dintre junii noştri mi-au mărturisit că nu le-a trecut nimic necurat prin minte, gîndindu-se la dumneavoastră, că nu se dau viteji, bodogănind în lipsa dumneavoastră cuvinte mari cu dublu sens, pe care le servesc celorlalţi pretendenţi? Ei nu îndrăznesc să rostească un singur cuvînt, simţind că în preajma dumneavoastră totul va suna cumva grosolan, aducînd a ceva îndrăzneţ şi inconfortabil. Iată de-acuma o primă influenţă, manifestată fără ştirea dumneavoastră, prin simpla prezenţă! Cel care nu-şi permite să nutrească în preajma dumneavoastră un gînd urît, acela se ruşinează de-ndată; iar o asemenea raportare la sine, măcar şi de-o clipă, este un prim pas al omului spre a fi mai bun. Să recunoaştem, şi acesta este un instrument de temut. În plus, aveţi răsădită în suflet de către Însuşi Dumnezeu năzuinţa sau, aşa cum spuneţi dumneavoastră, nesaţul de a face bine. Oare chiar credeţi că nesaţul acesta, din cauza căruia nu vă puteţi găsi liniştea nici pentru o clipă, în zadar v-a fost insuflat? Abia de v-aţi măritat cu un om atît de distins şi plin de bunătate, inteligent, vădind toate însuşirile care-ar face o soţie fericită, că deja, în loc să vă scufundaţi în adîncimile fericirii voastre domestice, aţi căzut pradă gîndului că n-aţi fi demnă de această fericire, că n-aţi avea dreptul de a o savura cînd în jurul dumneavoastră-i atîta suferinţă, cînd în fiece moment apar veşti despre nenorociri de toate felurile: despre foamete, pîrjoluri, groaznice suferinţe ale sufletului încărcat şi de  înspăimîntătoare boli ale minţii, molipsind din tată-n fiu toată stirpea omenească. Credeţi-mă, toate acestea nu sînt în zadar. Cel care închide în inima lui o asemenea îngrijorare cerească pentru soarta oamenilor, căci o astfel de pornire îngerească e dintre cele mai liniştitoare voioşii, apoi acela poate face foarte multe lucruri pentru ei; locul lui este pretutindeni, pentru că oameni sînt peste tot. Nu fugiţi de lumea în care vă e dat să vă aflaţi, nu înfruntaţi Providenţa. În dumneavoastră îşi are lăcaşul acea forţă nevăzută de care lumea are astăzi nevoie: pînă şi glasul, de la permanenţa gîndului de a le sări tuturor în ajutor, a dobîndit o tonalitate specială pentru toată lumea, aşa că dacă-i vorbiți cuiva şi puneţi privirea curată lîngă un zîmbet, desprins de pe buzele-vă atît de ale dumneavoastră, atunci fiecăruia i se va părea că vorbeşte cu el vreo celestă soră de sînge. Glasul dumneavoastră a devenit tot mai puternic, puteţi domoli pînă şi-un despot, şi o puteţi face ca nimeni altul dintre noi. Ocîrmuiţi deci, fără cuvinte, numai prin simpla dumneavoastră prezenţă, ocîrmuiţi servindu-vă de neputinţa aceea pe care sînteţi atît de mînioasă, ocîrmuiţi anume cu acea splendoare feminină a dumneavoastră, pe care, vai!, demult n-o mai are femeia din societatea contemporană. Sfioasă, cum sînteţi, şi lipsită de experienţă, acum veţi apuca să faceţi multe, ba chiar mai multe decît cea mai inteligentă dintre femei, care în vasta ei experienţă de viaţă se încrede în sine orbește: convingerile sale pline de persuasiune, care să o mîne pe drumul societăţii contemporane, se vor deversa toate în capul ei în felul epigramelor usturătoare; însă nimeni nu va îndrăzni să mişte de pe buze vreo epigramă, cînd cu o singură privire implorîndă și fără cuvinte, veţi căuta spre careva dintre noi, iar această epigramă să se prefacă într-una bună. De ce oare v-au speriat atîta poveştile despre neînfrînările mondene? Acestea, într-adevăr, există, ba chiar într-o măsură mai mare decît vă puteţi închipui, însă dumneavoastră n-aveţi de ce vă dori să le cunoaşteţi. Dumneavoastră să vă temeţi de jalnicele ispite ale societăţii? Pătrundeţi în societate zburînd şi plină de curaj, cu acelaşi zîmbet radios. Pătrundeţi acolo ca-ntr-un spital ticsit cu bolnavi, dar nu în calitate de doctor, prescriind reţete severe şi împărţind leacuri amare: nici măcar n-ar trebui să-i examinaţi ca să vedeţi cine şi de ce boală suferă. Dumneavoastră nu aveţi puterea de a depista şi diagnostica boala, iară eu nici nu îndrăznesc să vă dau un astfel de sfat, un sfat pe care se cuvine să-l dau oricărei alte femei capabile de una ca asta. Tot ce trebuie să faceţi este să-i dăruiți suferindului zîmbetul acela şi vocea aceea prin care omul parcă-şi aude sora coborînd din ceruri. Atît şi nimic mai mult. Dar nu zăboviţi prea mult în preajma unuia singur şi grăbiţi-vă către ceilalţi, sînteţi pretutindeni indispensabilă. Şi – vai! – sînteți așteptată prin toate colţurile lumii şi oamenii nu-şi doresc altceva decît acele sunete apropiate lor, izvodite de vocea aceea pe care o şi stăpîniţi deja. Nu flecăriţi cu ei despre ce flecăreau ei acolo înainte, siliţi-i să vorbească despre ce vorbiţi dumneavoastră. Ferească-vă Dumnezeu de toate pedanteriile lor şi de toate acele conversaţii, ieşite pe gura vreunei leoaice de-a locului. Veniţi în societatea mondenă cu poveştile dumneavoastră, simple şi de suflet, care se revarsă cu atîta vervă şi naturaleţe cînd le istorisiţi într-un cerc de oameni apropiaţi ori de-ai casei, iar prin asta fiecare cuvinţel capătă strălucire, încît sufletul acelora care vă ascultă pare că ar gînguri ceva în limba îngerilor, despre nu ştiu care fragedă pruncie a omului. Cu aceste poveşti să pătrundeţi în societatea mondenă”.

[1] Funcţionar de stat din Rusia ţaristă şi din alte cîteva ţări (n.tr.).

                 Diagnosticul:   Schizofrenie, psihoză periodică.     Simptome. Halucinaţii vizuale şi auditive, perioade de apatie şi letargie (până la imobilitatea totală şi incapacitatea de a răspunde la stimuli externi), alternate cu accese de surescitare, stări depresive, ipohondrie în formă acută (marele scriitor era convins că toate organele din corpul său sunt oarecum amestecate, iar stomacul este “cu susul în jos”), claustrofobie.

          Istoricul bolii. Manifestări ale schizofreniei l-au urmărit pe Gogol întreaga viaţă, dar în ultimul an boala a progresat în mod semnificativ. Pe 26 ianuarie 1852 a murit de febră tifoidă sora unui prieten apropiat (Ekaterina Khomyakova), şi acest lucru a cauzat scriitorului cel mai puternic atac de ipohondrie (“Am fost invadat de teama de moarte”, se plângea el). Gogol s-a retras în rugăciuni neîntrerupte, aproape a refuzat să mai mănânce, plângându-se de slăbiciune şi stare generală proastă, susţinea că e grav bolnav, deşi doctorii nu i-au diagnosticat nici o boală, cu excepţia unei mici tulburări gastro-intestinale. În noaptea de 11 spre 12 februarie scriitorul  şi-a ars manuscrisele (a doua zi dimineaţă, a explicat că a fost impins de diavol), iar starea lui s-a deteriorat în mod constant. Tratamentul (nu prea profesionist în acele timpuri: lipitori în nări, învelirea în cearşafuri ude) nu a dat rezultate şi pe 21 februarie 1852 scriitorul a murit. Adevărata cauză a morţii sale a rămas neclară, există ipoteze diverse – de la otrăvire cu mercur până la obligaţii contractuale faţă de necuratu’. Cu toate acestea, cel mai probabil, Gogol s-a epuizat nervos şi fizic.

                Cu ce ne-a molipsit?. Cu dragostea specifică pentru omul mărunt, constând din jumătate dezgust, jumătate milă, s-a reţinut şi susţinut nu numai de lumea timpului său.

             Ion N. Oprea, Iaşi, 28 iulie 2020.