Fiecare fulg de zăpadă sapă în aer o cărare
pe unde curge în ochii mei
lumina pierdutelor stele
…ca și cum m-ai privi.

Nu credeam să existe aici
o solitudine plină până la margini cu dragoste.

Cerul s-a unit cu lutul câmpiei
într-o nuntă alb-albastră
sălciile luncii, împodobite și secate de sevă,
au împietrit cuminți
și nu mai așteaptă nimic.

Omătul îmi absoarbe toate gândurile
lăsându-mă pustiu, senin și, cumva,
fericit: Icar nefrânt,
în zbor deasupra Dunării
degetele așează pe pânza apei
urma visurilor mele, nicicând istorisite.

Nu cunoscusem că oasele
(arsele, albitele!)
se pot reînnoi în veacul de acum
îndeajuns netrăitul.
Frigul nu mă mai pătrunde, nu mă mai sfâșie
căci am văzut scânteia cea sacră
în fibra de taină a gheții.
Mă prăbușesc, mă las să cad
fără să mai ating vreodată pământul
atomii trupului se desprind
pornesc în spațiu în separate destine
oh, nesfârșit respir al libertății
sufletul se ridică și se destramă
într-o zodie perfect simetrică
izvor de infinită tandrețe
în întunericul de lumină născător
și cu neputință de îmbrățișat.

Vino, iubito, timpul se împuținează
în curând totul se va opri
și voi rămâne să privesc planeta înghețată
plutind într-o mare de liniște
asemenea unei lacrimi de înger
ce plânge, încredințat că nu-l mai vede nimeni.

Valentin Pană