Noi considerațiuni asupra bolii lui MIHAI EMINESCU
Dr. Petru Moruzzi, Botoșani
      În perioada, 13-15 iunie 1969, a avut loc pentru prima dată  la Botoșani, manifestările culturale intitulate ,,Zilele Eminescu”, în organizarea Comitetului pentru Cultură și Artă al Județului Botoșani, cu scopul de a ,,contribui la explicarea durabilității operei lui Eminescu, imensului ei prestigiu, influienței ei covârșitoare din generație în generație, de a înțelege mai bine ceea ce critica literară a numit ,,miracolul” eminescian” (Gh. Ghinea, membru al C.C. al P.C.R.).

•     Cu această ocazie, s-a desfășurat și o Sesiune de comunicări științifice cu prilejul comemorării a 80 de ani de la moartea poetului, la care au participat cu expuneri interesante, mai mulți scriitori și poeți din țară, invitat de onoare fiind Gheorghe Eminescu, nepotul lui Mihai Eminescu.
•      La această sesiune de comunicări, au fost prezentate studii și cercetări interesante despre viața, activitatea și opera Poetului:,,Pașii poetului de C. Chiriță; Despre Eminescu și Veronica Micle de Augustin Z.N. Pop; Eminescu și Ipoteștii de prof. I.D. Marin; O polemică între Eminescu și literații botoșăneni de Al. Bardieru; Un proiect din 1914 de comemorare a lui Eminescu la 25 de ani de la moarte de Gh. Gane; Eminescu în viziunea lui G. Călinescu de Lucian Valea; Noi contribuții la biografia lui Mihai Eminescu de Vasile Bânzar și altele. 
•       Medicul botoșănean, Petru Moruzzi, de la Spitalul Mavromati, a prezentat un studiu despre boala de care a suferit Eminescu, intitulat: Noi considerațiuni asupra bolii lui Mihai Eminescu. Materialul prezentat de medicul Moruzzi, vine să precizeze, ținând cont de situația medicinii din anul 1969, boala de care a suferit poetul, combătând prin argumente științifice teoria medicului, tot botoșănean și el, Panaite Zosin, care a pus, prin verdictul său, o anatemă pe capul poetului: ,,Starea lui de degenerescenţă nu l-ar fi putut scoate din mijlocul societăţii, dacă nu se alăturau alţi doi capitali factori morbizi: alcoolismul şi sifilisul. Dacă cumva Eminescu ar fi scăpat acestor din urmă două influenţe vitruitoare, poate şi astăzi s-ar afla printre noi, aşa distins şi bizar cum era”. Această concluzie falsă a lui Panaite Zosin, a rămas ca ceva de neclintit, preluat de toţi cercetătorii şi eminescologii, până în zilele noastre. Mihai Eminescu nu a avut sifilis şi nici nu era alcoolic, aşa cum au demonstrat medicii specialişti din zilele noastre.
•       Medicul Petru Moruzzi, vine să restabilească adevărul, în privința bolii de care a suferit Eminescu, demonstrând că Poetul nu a fost nici alcoolic și nici bolnav de sifilis, boală ereditară, după părerea lui Zosin.
•       Cercetând arborele genealogic a lui Mihai Eminescu, psihiatrul Petru Moruzzi ajunge la concluzia că poetul prezenta o ,,ereditate încărcată cu afecțiuni psihice de tip maniac sau depresiv”. Fratele său Șerban, bolnav de tuberculoză la Berlin, ajunge la depresie înainte de moarte, Iorgu se împușcă într-un moment de depresie puternică, produsă tot de tuberculoză, Harieta moare bolnavă de plămâni, iar Niculae era un tip mohorât și bolnăvicios.
•       Eminescu era un tip melancolic, așa cum însuși spune într-o scrisoare către Slavici: ,,Recunosc că sunt un ticălos de frunte că nu scriu. Dar știi că am fost totdeauna un caracter melancolic și nu am avut niciodată curajul în viață. Prin urmare, tot ce gândesc și fac astăzi este mai ticălos decât înainte. N-am inimă în mine nici cât într-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi. Singura deosebire e că am devenit susceptibil, că orice atac cel mai nevinovat, mă iritează, încât am o adevărată furie că s-au înmulțit oamenii cu care nu mai vorbesc, chiar cu nimeni, nici cu mine însumi”.
•      Poetul era o fire schimbătoare, când vesel când trist, iar Caragiale observă, cel mai bine, această trăsătură a prietenului său:,,Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totdeauna de toate; aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii, fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă: Ciudată amestecătură!- fericită pentru artist, nenorocită pentru om!” (I.L. Caragiale- În Nirvana).
•      Medicul psihiatru Petru Moruzzi, observă că ,,Eminescu duce un mod de viață cu mari oscilații afective și comportamentale care sprijină existența unei ciclotimii, (are mult, cheltuiește mult, ca a doua zi să nu aibă nici de o țigară). Această structură psihică corespunde și tipului său somatic…Această constituție ciclotimică, grefată pe un tip atletic se menține compensată până în 1883, când apare primul puseu acut. Până la această dată, Eminescu lucra enorm de mult, însă în etape, cu perioade de inactivitate, alternând cu cele de efort prelungit, zile și nopți întregi”.
•      Medicul Moruzzi, stabilește starea poetului și evoluția bolii sale, în perioada celor patru internări, pe care le-a avut:
• ,,1.Acces de manie după care urmează o stare depresivă în 1883,
•   2.Excitabilitate cu aspect de manie în 1886,
•   3.Excitabilitate cu aspect de manie în 1887, 
•   4.Melancolie cu stare de stupoare 1888”,
•      Între aceste patru puseuri de boală, Eminescu era un om normal, putea să lucreze și să creeze, ceea ce a și făcut în perioada, 1883- 1889.
•      Această muncă exagerată la redacția ziarului Timpul, fără o viață normală, fără odihnă, a făcut ca Poetul să aibă primul atac al bolii sale, pe 28 iunie 1883, fiind internat la ospiciul doctorului Al. Șuțu din București, având o ,,criză de agitație maniacală”, spune medicul Moruzzi.
•       Se cunosc tratamentele greșite, aplicate poetului, cu produse pe bază de mercur, pentru o boală pe care nu o avea (luesul), ceea ce l-au afectat foarte mult fizic și psihic. ,,Din cele relatate mai sus reiese marea confuzie în probleme de psihiatrie ale medicinii contemporane poetului – disciplină care abia atunci se organiza și-și contura jaloanele de început. Din manualele timpului reiese că paralizia generală progresivă cuprinde și alte stări psihotice de altă natură, lipsind analizele de laborator de certitudine”, precizează medicul botoșănean. Paralizia generală progresivă, a fost boala stabilită de medicii timpului, boală ce se datorează infectării cu lues, ceea ce poetul nu a avut-o. Moruzzi concluzionează: ,,Până la ultima internare diagnosticul este clar și nu poate fi vorba de sifilis ci de o psihoză maniaco- depresivă – afecțiune cu caracter ciclic”. Medicul botoșănean îl contrazice și pe George Călinescu:,,Doar G. Călinescu întrebuințează pentru acest final noțiunea de ,,agonie morală”, dar pe ce documente? – nici unul din ele nu relatează ceva de seamă”. 
•      În finalul studiului său, medicul Petru Moruzzi, face dreptate lui Mihai Eminescu, precizând că poetul nu a avut sifilis, nu a fost bolnav de paralizie generală progresivă, deci nu a fost nebun, așa cum au afirmat, de-a lungul timpului, mulți medici, biografi și cercetători eminescologi: ,,…Mihai Eminescu nu a suferit de ,,Paralizie generală progresivă” și nici de sifilis în general. Drama bolii sale îmbracă aspectul unei psihoze afective și anume ,,psihoza maniaco- depresivă” care s-a manifestat periodic, iar între accese Eminescu era perfect sănătos.
•     După 80 de ani de la moartea sa am luat în discuție diagnosticul suferințelor sale pentru a infirma o ipoteză greșită, pentru a arunca un văl negru de pe figura luminoasă a marelui poet al neamului român”.
•      Medicul psihiatru, Petru Moruzzi, un mare admirator al poetului național, a găsit de cuviință să cerceteze și să lămurească boala de care a suferit Mihai Eminescu, cel mai genial poet român, care s-a născut, a copilărit și a suferit, timp de un an de zile, la Botoșani, reabilitând-ul în ochii celor ce au scris eronat despre suferința sa. Petru Moruzzi și-a făcut datoria de botoșănean față de cel mai mare poet al țării, pe care l-au dat aceste meleaguri –Mihai Eminescu.
• Nicolae Iosub, 21 ianuarie 2025, Botoșani
• Bibliografie:
• 1.George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu– Ed. Junimea Iaşi, 1964
• 2 Petru Moruzzi- Noi considerațiuni asupra bolii lui Mihai Eminescu, Botoșani, 1969