Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Grigore Vieru, Arhiva personală
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererâta, comuna cu același nume, plasa Lipcani, județul Hotin, România (astăzi, în raionul Briceni, Republica Moldova) și a murit la 18 ianuarie 2009, la Chișinău, Republica Moldova, fiind înmormântat în Cimitirul Central din oraș. A absolvit Facultatea de Filologie și Istorie a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. A fost căsătorit și a avut doi fii. A fost ales deputat al poporului, membru de onoare al Academiei Române și membru corespondent al Academiei Române. Este autorul a zeci de volume de versuri, precum și al unui abecedar. A primit numeroase distincții, între care Premiul „Boris Glavan” (1965), Ordinul „Insigna de Onoare” (1967), Premiul de Stat (1978), Ordinul „Prietenia Popoarelor” (1984), Diploma de Onoare „Hans Christian Andersen” (1988), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1994), Premiul „Lucian Blaga” (1994), Ordinul Republicii (1996), Medalia „Mihai Eminescu” (2000), Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce (2009, post mortem), precum și titlurile de Maestru Emerit al Artei (1985) și Scriitor al Poporului (1992). Câteva școli din Republica Moldova, un bulevard din Chișinău şi câte o stradă din Iași și Buzău îi poartă numele, iar pe Aleea Clasicilor din Chișinău a fost instalat un bust al său (2010). A deținut titlul de Cetățean de Onoare al mai multor orașe din România și Basarabia.

Grigore Vieru a fost cel mai important poet al Basarabiei și unul dintre cei mai remarcabili ai românilor. La sfârșitul anilor ’80, s-a aflat în prima linie a mișcării de eliberare națională de dincolo de Prut, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile lui) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a basarabenilor. Interviul următor a fost realizat la 22 octombrie 1994, la București.

• „– Numele și prenumele?
• – Eu.
• – Anul de naștere?
• – Cel mai tânăr an, când se iubeau părinții mei.
• – Originea?
• – Ar și semăn dealul acela din prelungirea codrilor. Știu toate doinele.
• – Profesiunea?
• – Îmi iubesc plaiul.
• – Părinții?
• – Am numai mamă.
• – Numele mamei?
• – Mama.
• – Ocupația ei?
• – Așteaptă.
• – Ați fost supus judecății vreodată?
• – Am stat niște ani închis: în sine.
• – Rubedenii peste hotare aveți?
• – Da. Pe tata. Îngropat. În pământ străin. Anul 1945.”
• – Bună ziua, domnule Grigore Vieru!
• – Bine te-am găsit!
• – Ne-am distribuit, la început, în poezia dumneavoastră „Formular”; cum preferați să vă prezint: ca poet, om politic sau, simplu, ca român?
• – Îți voi răspunde cu un poem de drag de toți românii, Scrisoare din Basarabia, pe care îl adresez mai ales tinerilor din țară care nu știu încă bine de unde venim și prin câte am trecut noi, românii basarabeni:
• Cu vorba-mi strâmbă și pripită,
• Eu știu că te-am rănit spunând
• Că mi-ai luat și grai, și pită,
• Și-ai năvălit pe-al meu pământ.
• În vremea putredă și goală,
• Pe mine, frate, cum să-ți spun,
• Pe mine, m-au mințit la școală
• Că-mi ești dușman, nu frate bun.
• Din Basarabia vă scriu,
• Dulci frați de dincolo de Prut.
• Vă scriu cum pot și prea târziu,
• Mi-e dor de voi și vă sărut.
• Credeam că un noroc e plaga,
• Un bine graiul cel sluțit.
• Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
• Ce tare, Doamne,-am fost mințit!
• Cu pocăință nesfârșită,
• Mă rog iubitului Isus
• Să-mi ierte vorba rătăcită
• Ce despre tine, frate,-am spus.
• Din Basarabia vă scriu,
• Dulci frați de dincolo de Prut.
• Vă scriu cum pot și prea târziu,
• Mi-e dor de voi și vă sărut.
• Aflând că frate-mi ești, odată
• Scăpai o lacrimă-n priviri
• Ce-a fost pe loc și arestată,
• Și dusă-n ocnă la Sibiri.
• Acolo,-n friguroasa zare,
• Din drobul mut al lacrimei,
• Ocnașii scot și astăzi sare
• Și nu mai dau de fundul ei.
• Din Basarabia vă scriu,
• Dulci frați de dincolo de Prut.
• Vă scriu cum pot și prea târziu,
• Mi-e dor de voi și vă sărut.
• – Care a fost impactul pe care l-ați resimțit la întâlnirea cu țara?
• – Am observat că nu toată lumea de aici prețuiește osteneala mea; sunt unii care mă și înjură și, la început, am suferit foarte mult, pentru că toate rănile pe care mi le-au produs străinii din Basarabia nu m-au durut la fel ca atacurile din patrie. De pildă, un ziarist din București m-a întrebat într-un articol ce caut în România și nu stau în Basarabia mea. Ca și cum aceasta nu ar fi și țara mea, iar Basarabia nu ar fi și țara lui. Dar, de-acum, am început să mă obișnuiesc…
• – Știu că aveți realizări remarcabile pentru copii…
• – Da, pentru că ei m-au salvat în anii ’50-’60 ai dezmățului bolșevic, când aproape toți poeții erau nevoiți să scrie ode dedicate lui Lenin, Kremlinului și partidului; atunci, o voce interioară mi-a șoptit: „Măi băiete, du-te la copii și joacă-te cu ei.” Și, astfel, am scăpat mai curat față de alți colegi de-ai mei. Voi spune două poezioare pentru cei mici; prima se numește Puișorii:
• – Pui golași, cum stați în cuiburi
• Fără plăpumioare?
• – Ne-nvelim cu ale mamei
• Calde aripioare.
• – Dar când mama nu-i acasă
• Și ploița cerne?
• – Ne-nvelim atunci cu frunza
• Ramurii materne.
• – Dacă n-o să vină mama
• Și-o să cadă frunza?
• – Cum să nu mai vină mama?
• Cum să cadă frunza?
• Mai vreau să-ți spun că, de curând, la București a apărut cartea vieții mele, cea mai scumpă sufletului meu, un abecedar pentru preșcolari, Albinuța, după care copiii țării vor fi pregătiți, din acest an, pentru școală; e pentru prima oară când apare în patrie un asemenea abecedar. Aș vrea să-i întreb pe cei din Chișinău, care au fixat în noua constituție glotonimul „limba moldovenească”: dacă, așa cum spun ei, eu sunt moldovean, și nu român, adică altă seminție, și dacă eu vorbesc moldovenește, și nu românește, adică altă limbă, atunci cum și de unde au învățat copiii Olteniei, Munteniei, Banatului, Transilvaniei și Dobrogei „limba moldovenească”? Iată cea de-a doua poezie, intitulată Târgovețul ciudat:
• Veni un târgoveț ciudat
• Din alt oraș sau din alt sat.
• – De vânzare, sunt zorile?
• – Nu.
• – De vânzare, ninsorile?
• – Nu.
• – De vânzare, izvoarele?
• – Nu.
• – De vânzare, zăvoarele?
• – Nu.
• Veni un târgoveț nebun
• (Mă iartă că așa îi spun!).
• – De vânzare, sunt mumele?
• – Nu.
• – De vânzare, ți-e numele?
• – Nu.
• – De vânzare,-ntristările?
• – Nu.
• – De vânzare, misterele?
• – Nu.
• Veni un straniu târgoveț,
• Fugiți de el când îl vedeți.
• – De vânzare, cireşele?
• – Da.
• – De vânzare, sunt crengile?
• – Nu.
• – De vânzare, sunt strugurii?
• – Da.
• – De vânzare, sunt mugurii?
• – Nu.
• – Nu puține versuri ați dedicat și mamei…
• – Mama este cea mai veche și mai frumoasă carte a vieții. Am scris multe poeme dedicate ei, dar nu pentru că mi-aș iubi mama mai mult decât ceilalți copii, ci pentru că maica mea a fost o ființă tragică; ne-a crescut greu, singură, s-a sacrificat pentru noi și am vrut să-i mulțumesc prin aceste poezii. Una dintre ele este Nu am, moarte, cu tine nimic:
• Nu am, moarte, cu tine nimic,
• Eu nici măcar nu te urăsc
• Cum te blestemă unii, vreau să zic,
• La fel cum lumina pârăsc.
• Dar ce-ai face tu și cum ai trăi
• De-ai avea mamă și-ar muri?
• Ce-ai face tu și cum ar fi
• De-ai avea copii și-ar muri?!
• Nu am, moarte, cu tine nimic,
• Eu nici măcar nu te urăsc.
• Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
• Dar numai din propria-mi viață trăiesc.
• Nu frică, nu teamă,
• Milă de tine mi-i,
• Că n-ai avut niciodată mamă,
• Că n-ai avut niciodată copii.
• Un alt poem închinat mamei se numește Mică baladă și este dedicat lui Marin Sorescu:
• Pe mine,
• Mă iubeau toate femeile.
• Mă simțeam puternic și sigur.
• Ca Meșterul Manole,
• Am cutezat
• Să ridic o construcție
• Care să dăinuie veșnic.
• Am început lucrul
• Și le-am chemat la mine
• Pe toate:
• Pe Maria, pe Ana,
• Pe Alexandra, pe Ioana;
• Care întâi va ajunge,
• Pe-aceea-n perete o voi zidi.
• Dar, din toate femeile,
• A venit una singură:
• Mama.
• – Tu nu m-ai strigat,
• Fiule?
• – Care este starea de spirit a românilor din Basarabia față de patrie?
• – De curând, un jurnalist de aici m-a întrebat cum se face că actualul partid de guvernământ de la Chișinău [Partidul Democrat Agrar], dar, din păcate, și o parte a populației, a luat-o, din nou, razna spre Răsărit. Știi că noua noastră conducere a oficializat, nu de mult, „limba moldovenească”, căreia eu îi spun Armata a 15-a de ocupație. Deci, dacă noi vorbim „limba moldovenească”, și nu română, așa cum spun tovarășii de acolo, atunci suntem „popor moldovean”, și nu român, iar, în acest caz, e clar că nu ne mai putem uni. Acesta este substratul politic al marii bătălii care se dă pentru limba română. Ai auzit, probabil, de balenele care se aruncă pe mal și se sinucid; iată cum explică un savant american acest fenomen: în urechea balenei, intră un fel de ploșniță de apă, care determină pierderea simțului orientării balenei. Această ploșniță intră, de obicei, în urechea „șefei de turmă”, iar, din disciplină și fidelitate, celelalte balene se iau după ea, găsindu-și sfârșitul pe mal. Eu cred că și în urechea unor diriguitori de la noi și, din nefericire, și în cea a unei părți din populație a pătruns propaganda bolșevică, această otravă care ni s-a picurat, din zori până la miezul nopții, pe calea undelor, a manualelor și a presei, în sufletele și în creierele noastre. De aceea, o parte dintre românii din Basarabia sunt rătăciți și îi rog pe frații noștri de aici să-i înțeleagă și să nu se supere pe ei, pentru că nu au nicio vină. Sigur, sunt și ticăloși înnăscuți, cu care nu ai ce face, dar asta e altceva. Însă lumea începe să se trezească; există semne bune în acest sens, ce-i pot bucura și pe cei din țară. Presat de intelectuali, partidul de guvernământ de la Chișinău a hotărât ca problema limbii române să fie decisă de savanții de la Academie, mizând pe șovăiala lor și având certitudinea că aceștia vor opta pentru „limba moldovenească”. Ei, bine, academicienii noștri au votat unanim în favoarea limbii române. De asemenea, o bună parte dintre profesorii din școli și licee au spus: „Puteți să scrieți, de o mie de ori, în constituție «limba moldovenească», noi vom preda elevilor numai limba română, pentru că nu-i putem minți pe copii.” Iar aceasta este o mare izbândă a noastră. Dacă partidul aflat la putere la noi ne-ar lăsa în pace imnul național, Deșteaptă-te, române!, tricolorul, alfabetul, limba română și istoria neamului, atunci eu aș fi un susținător al său, înțelegând că ne putem reuni, deocamdată, peste sârma ghimpată. Deci, după cum vezi, noi nu disperăm.
• – Spre final, vă voi întreba abrupt: vă e teamă de moarte?
• – Nu mi-e frică să mor; mi-ar fi teamă să crăp. Cineva spunea că înțelepții mor, iar proștii crapă. Nu mă consider un înțelept, dar n-aș vrea să crăp.
• – Ce rămâne după moarte?
• – Deși sunt elogiat de mai multă lume, nu harul meu este mare, ci lacrima mea. Iar gloria fără patrie este ca frumusețea femeii: niciodată nu știi ziua în care se va stinge. Oricum, dacă în privința începuturilor decidem singuri, asupra finalurilor hotărăște destinul.
• – Ce încheiere propuneți acestui dialog?
• – Un poem răzvrătit, intitulat Inscripție pe stâlpul porții:
• De codru și izvor legați
• Și frați planetei noastre-ntregi,
• Suntem cu rana aliați.
• Dar voi? Cu cine?! Cu ce legi?!
• Cu ura pentru-al nostru grai,
• Cu ura pentru-al nostru plai
• Ce v-a primit frumos – pe câți! –
• Iar voi așa ne mulțumiți…
• În raza candelei, mereu,
• Sub care sufăr și creez,
• Noi ne unim cu Dumnezeu.
• Dar voi?! Cu cine?! Cu ce crez?!
• Cu ura pentru tot ce-i sfânt,
• Cu ura pentru-acest pământ
• Ce v-a primit frumos – pe câți! –
• Iar voi așa ne mulțumiți…
• Ai noştri sunt acești stejari –
• Așa străbunii mari ne spun.
• Suntem cu dânșii solidari.
• Cu cine voi?! Cu ce străbun?!
• Cu ura pentru-al nostru prag,
• Cu ura pentru-acest meleag
• Ce v-a primit frumos – pe câți! –
• Iar voi așa ne mulțumiți:
• Tot cu „baran” și cu „țigan”
• De parc-ați fi de-ntâiul sort,
• Iar ceilalți – pleavă sau ciurlan,
• Pătând al vostru falnic port.
• Voi, care spuneți, supărați,
• Că ne hrăniți și ne-mbrăcați,
• C-ați dus pe umeri un război,
• De parcă nu l-am dus şi noi;
• Că-n mod neîndoielnic, cert,
• (Așa ne spuneți deseori)
• Am fost în toate un deșert,
• Iar voi l-ați semănat cu flori…
• De parcă n-am avea din moși
• Un cânt, un Toma Alimoș,
• Un Ștefan sau un Cantemir,
• Iar, sus, Luceafărul martir.
• Vă credeți prea de tot grozavi
• Și vă uitați chiorâș la Prut
• Ce în ai noștri ochi jilavi
• Cu toată apa a-ncăput;
• Pe-a cărui valuri ce ne dor,
• Se scutură de-atâta dor
• Toți teii lui Mihai cel drag
• Și-ntregul doinelor șirag.
• Da, suntem mioritic neam,
• Venim din Marele Poem,
• Noi nu râvnim alt râu și ram
• Și altă vină nu avem
• Decât aceea, domnii mei,
• De-a vă primi cu vin și miei,
• Cu „Să trăiască!”, „Să trăiți!”,
• Iar voi așa ne mulțumiți:
• Cu țâfnă, cu-njosiri, cu zoi
• Și cu venin ce șerpi îl scuip,
• Și asta chiar în prag la noi,
• În propriul, tristul nostru cuib.
• Răbdăm. Dar totul, negreșit,
• Pe lume are un sfârșit,
• Un capăt toate au sub cer:
• Răbdare, umilinți, tăceri…
• Da, totul are un sfârșit!
• Suntem. Venim. Am răsărit!

Florin Bălănescu