Nu-i cu putinţă, nu….

Nu-i cu putinţă, nu, să fie legată primăvara
În lanţuri de zăpadă şi mustrată cu al nopţii ger,
Căci însuşi Sfântul Soare o îmbrăcă-n lumină
Şi cu zâmbet cald  îi zise: ,,Fata mea, te du.
Înveseleşte  posomorâta lume, opreşte
Vântoasele nebune. La tronul iernii du-te
Şi-i dă solia mea. Aşa să-i spui: De-acum,
Sfârşitu-s-a cu soare împărăţia ta.”
Sfioasă, primăvara  îi ştie bine-urgia
Bătrânei mânioase înveşmântată-n crivăţ
Şi nevoind război, vru s-o-mbuneze  cu
Flamuri albe de gingaşi ghiocei  la
Idele lui Marte, dar zadarnic. Se cutremură
De pizmă baborniţa, suflându-şi îngheţata
Respirare, simţindu-şi chiar pieirea.
Mai îngheţă şi ape şi-n nori şi-ascunse chipul
Zavistnic, însă ieri, purtându-mi paşii
În grădină, auzit-am protestând un cor
De păsărele zglobii. Am râs atunci, ştiind,
Că-i glasul   neînfrânt al primăverii.
Va birui degrabă şi-n rochii de-albe flori
Şi muguri de cais, e gata să-şi facă arătarea.
Sunaţi trompete! Voi roze, glicine, iasomii,
Treziţi-vă din somnul cel de moarte, căci
Vine, vine, e-aicea primăvara!

prof. Vasile Găurean