Nu pot să cred că vom fugi cu toții,
Lăsând în urmă, „râul, ramul”,
Și munții Carpați și Marea cea Neagră,
Și bisericile singure să-și apere hramul.

Nu pot să cred că cerem pașapoarte,
Ca șobolanii când corăbiile se scufundă,
Nu cred că sinapsele ni se conectează,
Cu astfel de lungimi lașe de undă.

Nu pot să cred că făr’ de nicio luptă,
Vom ceda, luând calea pribegiei,
Nu cred în chimia capului plecat,
Și nici în fizica de la colțul infamiei.

Nu cred că suntem repetenți la istorie,
Și nu știm caratele propriului pământ,
Nu cred că „iubirea de moșie”,
Nu-i în testamentul omului de rând.

Nu cred în procentele vehiculate,
Că-n găuri de șarpe ne-om ascunde ca năluci,
Nu cred că mormintele noastre vor fi,
Înaintea mormintele lor, fără cruci.

Nu cred că o să-i așteptăm cu lapte de pasăre,
Nu cred că după fiecare fir de iarbă nu vom avea luptător,
Nu cred că nu mai avem pădure viguroasă,
Să sară la propriile cozi de topor.

Nu cred că țara va pleca lăsând,
Mormântul lui Eminescu ostatic,
Să-l calce șenilele de tancuri,
Zdrobindu-i și Oda-n metru antic.

Nu cred că am uitat să fim pui de lei,
Care se maturizează peste noapte, ton la ton,
Nu cred că vom da libertatea de-a fi „români și punctum”,
Pe „davai ceas, davai palton”.

Nu cred!

Răzvan Ducan
9 martie 2022