Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    O carte despre Iancu Jianu face lumină în fenomenul haiduciei naționale de la debutul secolului XIX

     

    Primit pentru publicare: 6 Nov. 2021
    Editor: Ion Istrate
    © Ionuț Țene, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)


     

    Recent a văzut lumina tiparului o carte extraordinară despre celebrul haiduc oltean Iancu Jianu, la editura clujeană ”Școala Ardeleană”. Cartea scrisă de pasionantul istoric Paul Emanoil Barbu este la a patra ediție, apărând în condiții grafice excelente, fiind cartonată. Are o prefață exhaustivă și empatică scrisă de Dumitru Constantin Dulcan, care surprinde esența importanței istorice a haiducului oltean de la începutul secolului XIX. Prima ediție a cărții a apărut în 1998 și cea publicată în prezent (2021) este una revizuită și adăugită, o incursiune istoriografică complexă și completă, pe documente arhivistice. Autorul aduce lumină despre Iancu Jianu și diferența dintre adevărul istoric și legendă. Istoricul elimină surplusul de legende, folclor și mituri din jurul haiducului oltean, oferind un portret veridic și corect despre lupta socială și națională a vestitului boier, care a ales calea codrului din primăvară până în toamnă, cât era frunza verde. Încă din prefață Dumitru Constantin Dulcan ne luminează despre acest demers istoric necesar azi: ”Ne întrebăm ce l-a determinat pe Iancu Jianu, boier de categorie medie, cu o existenţă materială sigură, să se răzvrătească. Indiscutabil, simţul dreptăţii a fost un motiv, care era înscris în genele sale. Crescând lângă copiii celor sărmani, a asistat la „spectacole” care pe un om al echităţii de talia sa nu îl puteau lăsa indiferent. Atitudinea haiducului a fost o formă de protest social şi naţional, dictat nu de instincte de ucigaş sau de îmbogăţire, ci de spiritul justiţiar cu care se născuse. Iancu Jianu avea stofă de erou antic, chemat de dreptate, şi nu de orgoliu sau de interese meschine. Viaţa sa tumultoasă este plină de aventuri demne de eroii din basmele citite seara, pe vremuri, la lumina lămpii. Faima construită în doar şapte ani de haiducie s-a datorat neîndoielnic şi inteligenţei sale, care a reliefat, pe măsura vremii în care a trăit, un geniu ridicat din popor, manifestat nu numai la dimensiuni populare, ci şi istorice. Pentru acest motiv am dorit să fie evocat, luând iniţiativa reeditării acestei cărţi, a unui eminent cercetător în domeniul istoric, Paul-Emanoil Barbu”. Prefațatorul consideră de actualitate readucerea în memoria contemporanilor a figurii de luptător a lui Iancu Jianu, un răzvrătit pentru dreptate socială și națională. Consideră că lupta lui Iancu jianu a fost o istorie plină de învățământe și utilă pentu cei de azi, o poveste despre eliberare de sub jugul străin. Însăși autorul explică acribia demersului făcut ca recuperare a memoriei naționale colective: ”În istoria românilor, Iancu Jianu rămâne, în primul rând, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai haiduciei în spaţiul etnic românesc. Poate fi considerat un „Robin Hood al românilor”, deoarece şi el a rămas în istorie, ca şi nobilul-haiduc englez. Nemulţumit profund de regimul fanariot, deşi fiu de boier, acesta s-a rupt de clasa din care făcea parte pentru a trece de partea celor mulţi şi oprimaţi, luând calea codrului. El a haiducit şapte ani (1810-1817), pentru ca apoi, în 1821, să se alăture cu foştii săi haiduci lui Tudor Vladimirescu, căruia i-a fost un colaborator devotat. Numele său devenise atât de răspândit, încât poporul îl dorea a fi „un al doilea Tudor Vladimirescu”, ceea ce l-a determinat pe Jianu ca, în 1823, să încerce, dar fără succes, să reaprindă flăcările Revoluţiei de la 1821. Celebritatea numelui său, creată prin faptele sale vitejeşti, l-a făcut iubit de popor, l-a introdus repede în legendă şi în balada ce-i poartă numele, care i se cânta încă din timpul vieţii şi va rămâne nemuritoare, ca şi aminitirea reputatului haiduc din Romanaţi, un exemplu însufleţitor de bărbăţie, curaj, sacrificiu şi dăruire.” Eu aș adăuga la comentariul autorului, că Iancu Jianu poate fi asemănat mai degrabă cu Wilhelm Tell, vestitul erou elvețian din Alpi, care a luptat pentru libertatea poporului său, decât cu Robin Hood, a cărei luptă a avut mai degrabă o importantă componentă socială.

    Cu toții știm sau am vizionat seria filmelor realizate de Dinu Cocea despre Iancu Jianu din 1982. Regizorul a dat obolul său social regimului comunist privind lupta lui Iancu Jianu, interpretat genial de Adrian Pintea, dar din film putem observa și componenta de eliberare națională a luptei haiducului. Istoricul Paul Emanoil Barbu surprinde cu o acribie documentară răbdătoare, demnă de admirat, rolul de eliberare națională a acțiunii haiducești a lui Iancu Jianu. Înlăturând poveștile literare, folclorul și legendele din jurul Jianului, istoricul reușește un portret corect al luptei de eliberare începute de Iancu Jianu. În primul rând, Iancu Jianu nu a făcut nicio crimă în timpul perioadei de haiduciei cuprinsă între 1810 – 1817, în vremea coruptului domnitor fanariot Caragea. Ceata lui a ajuns la 25 de oameni. Acesta a fost primul motiv că, deși prins de câteva ori de poterele conduse de serdarul Diamandi (și el viitor eterist) nu a fost condamnat la moarte, ci eliberat. Și când a fost întemnițat la ocna de la Teleaga, Iancu a avut un regim de detenție cum s-ar spune azi semi-deschis. De aceea reușește să-i îmbete pe paznici și să evadeze. Iancu Jianu făcea parte din mica boierime din Romanați, Dolj și Gorj. Unchii sau frații săi au ajuns chiar în categoria boierilor mijlocii și mari. Astfel se explică influența pe care o aveau la Divan și curtea lui Caragea de a-l elibera pe ruda lor Iancu Jianu. Familia Jienilor este atestată documentar din secolul XVI și a ctitorit o biserică în centrul târgului Caracal, unde avea și o casă boierească. Iancu Jianu a trăit la moșia de la țară, la Fălcoiu printre țărani și a văzut nedreptățile la care erau supuși de regimul fanariot prin vătafi, arnăuți, ispravnici și birurile pe care trebuia să le plătească Domnitorului străin și Porții Otomane. Iancu Jianu s-a ridicat, în primul rând, împotriva unui regim fanariot străin de poporul român. Lupta lui Iancu Jianu se cadrează în categoria luptei de emancipare națională a românilor ardeleni, din tagma lui Horea sau Avram Iancu, împotriva dominției străine. Nu întâmplător, Iancu Jianu era prieten cu Tudor din Vladimiri și colaborator al acestuia în declanșarea insurecției naționale de eliberare de sub regimul fanariot. Iancu Jianu dorea să revină la putere boierimea românească din partida națională și dorea domn pământean la București, nu fanariot. Acestea sunt și mărturiile martorilor la întâlnirile lui Iancu Jianu cu Tudor înainte de 1821. Deci haiducia lui Iancu Jianu a avut, în subsidiar, o componentă de eliberare națională și de schimbare a regimului fanariot. Astfel se explică de ce domnitorul fanariot Caragea nu a avut curajul să-l ucidă pe Iancu, deoarece acesta reprezenta interesele de masă ale ”partidei naționale” boierești și ar fi destructurat echilibrul fragil politic fanariot. Caragea a fost fără milă când a pus să fie ucis, de serdarul Diamandi, haiducul sârb Abraș, fost camarad de arme a lui Iancu, în timp ce dansa, ca prizionier, sârba cu haiducii lui pe malul Dunării. Nicolae Abraș era un străin care nu avea susținerea boierimii române și a putut fi asasinat sălbatic de Caragea. De Iancu i-a fost frică lui Caragea. Și ultima dată când a fost prins Iancu Jianu, din în ascunzătoarea din vie, de către serdarul grec Iamandi, domul fanariot, deși îl ura de moarte și-l dorea spânzurat, nu a putut să-și pună planul în aplicare, deoarece boierii din Divan ai ”partidei naționale” au pus la cale conform obiceiul pământului însurătoarea dintre Sultana Gălășescu, domnișoară de onoare de la curte și haiduc. Astfel de la eșafod, Iancu Jianu a ajuns liber la nuntă. I-a promis soției că nu va mai lua calea codrului și s-a ținut de cuvânt, Doar în vremea revoluției lui Tudor se implică ca diplomat al noului domn revoluționar în negocieri cu pașa turc de la Dunăre. Este arestat și închis de turci la Dunăre până în august 1821. Porta pune domni pământeni la București și Iași, astfel se explică că Iancu Jianu nu mai ridică sabia haiduciei și nu mai ia calea codrului. A fost o încercare timidă în 1823, fiind reținut de potere dar eliberat imediat. A trăit fericit alături de soție până în 1842 când a decedat. Și-a trăit legenda pe viu între cântece și balade dedicate, dar și visul unei domnii naționale în Țările Române. A trăit ca un boier țăran pe moșia sa practicând agricultura, având două fete, una dintre ele înfiată. Iancu Jianu a făcut școala la Caracal și știa să scrie și să citească. Psaltirea sa este plină de înscrisuri personale.

    Ion Ghica ne-a lăsat o mărturie despre ce temut era Iancu încă pe la 1830 când a participat la o masă boierească într-un sat. ”Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruță cu patru cai și trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.

    ‘Cocoane, Jianu!’

    Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:

    – Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.

    Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mâna dreaptă.

    Tata îl primește vesel și prietenește, dându-i mâna să i-o sărute.

    – Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.

    Când am auzit zicându-i și Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:

    Iancule, Jianule!

    Îți e murgul cam nebun.

    Trece Oltul ca pe drum.” După masă au plecat la vânătoare, iar feciorii și fetele din sat au bătut toată noaptea hora de bucurie că a venit Iancu Jianu, care intrase în legendă. În concluzie, cartea istoricului Paul Emanoil Barbu face lumină în istoria Iancului și evidențiază rolul principal de eliberator național și social a acțiunii sale haiducești împotriva regimului fanariot. Așa se explică sprijinul marii boierimi pe lângă Caragea și faptul că după 1821 venirea domniilor pământene nu mai justifica ridicarea sa la luptă. Cartea este scrisă într-o manieră stilistică frumoasă și face și o radiografie a literaturii dedicate lui Iancu Jianu de-a lungul vremii, în special romanele lui Bucura Dumbravă. Autorul elimină legenda asasinării lui Pazvante Chioru, dar și povestea asasinării surorii sale de un arnăut, deoarece Iancu nu a avut soră, ci doar frați. Istoricul Paul Emanoil Barbu aduce o contribuție substanțială despre o epocă ignorată în ultimii ani de istoriografia noastră. Iancu Jianu e prezentat ca un model actual de urmat pentru generația de azi, datorită setei sale de libertate socială și națională.

     

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5