Volumul 3, „Schituri”, din lucrarea Scurtă istorie a Ortodoxiei Române de Al. Florin Țene, Editura Liga Scriitorilor, 2026, urmărește originea, evoluția, rolul spiritual, cultural și istoric al schiturilor ortodoxe românești. Autorul prezintă o serie de schituri ortodoxe din România și Republica Moldova, evidențiind rolul lor istoric, spiritual, artistic și cultural în evoluția monahismului ortodox. Deși diferite ca vechime, dimensiune și context istoric, aceste așezăminte au în comun funcția de spații ale rugăciunii, retragerii spirituale, păstrării tradiției și consolidării identității religioase.

Una dintre calitățile importante ale volumului este perspectiva sa interdisciplinară. Autorul nu se limitează la prezentarea unor date istorice sau arhitecturale, ci încearcă să surprindă destinul schiturilor prin raportare la istoria Bisericii, spiritualitate, arhitectură, artă, literatură și evoluția societății românești. În această perspectivă, schitul devine un spațiu complex, aflat la întâlnirea dintre retragerea ascetică și lumea istorică, dintre rugăciune și cultură, dintre memorie și prezent.

Volumul începe prin prezentarea etimologiei cuvântului „schit”, provenit din grecescul skḗtē, numele unei regiuni din Egipt devenite, în secolele IV–V, un important centru al monahismului ascetic. Termenul a pătruns în limba română prin slavona bisericească, în forma скитъ, pe fondul influenței bizantino-slave asupra organizării și vocabularului religios românesc medieval. Schitul este definit ca o formă de organizare monahală situată între pustnicia individuală și viața de obște a mănăstirii. El favorizează retragerea, rugăciunea, asceza și meditația, având de regulă o biserică drept centru liturgic. Originile sale se află în tradiția pustnicilor egipteni și sirieni, iar modelul a fost transmis spațiului românesc prin intermediul Bizanțului și al lumii ortodoxe sud-est europene.

În spațiul românesc, schiturile s-au dezvoltat în legătură cu marile centre monahale din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ele au fost susținute de domnitori și boieri și au devenit locuri de retragere spirituală, dar și centre de cultură. Personalități precum Sfântul Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi sunt asociate cu revigorarea tradiției isihaste și cu dezvoltarea culturii teologice. În chiliile schiturilor s-au copiat manuscrise, s-au tradus texte patristice și s-au elaborat lucrări teologice, contribuind la formarea spiritualității și teologiei românești.

O atenție importantă este acordată Rugăciunii lui Iisus, isihasmului și influenței Muntelui Athos. Schiturile românești de la Athos, în special Prodromu, au reprezentat punți între spiritualitatea românească și tradiția monahală athonită. Această influență s-a reflectat ulterior și în teologia românească modernă, inclusiv în opera lui Dumitru Stăniloae.

Istoria schiturilor este prezentată și prin raportarea la marile transformări politice. Secularizarea averilor mănăstirești din timpul lui Alexandru Ioan Cuza a afectat grav multe așezăminte, iar regimul comunist a dus la desființarea sau restrângerea activității altora. După 1989, numeroase schituri au fost restaurate, redeschise sau reînființate, devenind din nou centre de rugăciune și pelerinaj.

Autorul subliniază și rolul schitului în literatura română. În operele lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Marin Preda și Nicolae Steinhardt, spațiul monahal apare ca loc al revelației, al retragerii, al purificării și al rezistenței morale. Schitul devine un simbol al confruntării dintre lume și transcendență, dintre istorie și eternitate, dar și un depozitar al memoriei naționale.

Cea mai amplă parte a lucrării prezintă numeroase schituri și foste schituri din România, evidențiind pentru fiecare originea, ctitorii, arhitectura, transformările istorice și valoarea patrimonială. Sunt analizate, între altele, Schiturile Icoana Veche, De sub Piatră, Maicilor, Codreni, Dobrotinet, Flămânda, Hangu, Oneaga, Ostrov, Pahomie, Bradu, Cozia Veche, Crasna, Darvari, Dragoslavele și Dumbrăvioara. Aceste exemple ilustrează diversitatea destinelor schiturilor românești. Unele au supraviețuit până astăzi, altele au fost transformate în biserici parohiale, abandonate, distruse de incendii sau cutremure, mutate din cauza lucrărilor hidrotehnice ori chiar acoperite de ape, precum Schitul Codreni. Altele, desființate în secolul al XIX-lea sau în perioada comunistă, au fost reînființate după 1989, precum Schitul Oneaga.

Un caz simbolic este Schitul Maicilor din București, a cărui biserică brâncovenească a fost salvată în timpul sistematizării comuniste prin translarea pe șine, devenind un exemplu de supraviețuire a patrimoniului religios în fața transformărilor urbane. La fel, Schitul Hangu ilustrează transformarea unui așezământ monahal într-un spațiu nobiliar și apoi într-o ruină cu puternică valoare literară și romantică.

Alte exemple evidențiază dimensiunea feminină a monahismului, precum Schitul Ostrov, considerat una dintre cele mai vechi vetre monahale feminine din spațiul românesc, legat de Doamna Despina-Platonia și de mama lui Mihai Viteazul, Teofana. Schiturile din Transilvania, precum Dumbrăvioara, sunt prezentate și ca instrumente ale continuității identității ortodoxe românești în perioade de presiune politică și confesională.

În ansamblu, volumul prezintă schitul nu doar ca loc de retragere religioasă, ci ca o instituție care a avut un rol complex în istoria românilor: spiritual, cultural, artistic, educativ, social și identitar. Schiturile au conservat tradiția ortodoxă, au contribuit la dezvoltarea culturii teologice, au păstrat memoria unor comunități și personalități și au supraviețuit unor perioade istorice dificile. Ideea centrală a textului este că schiturile reprezintă o formă esențială a continuității spirituale românești. Deși multe dintre ele au fost afectate de războaie, secularizare, comunism, schimbări sociale sau intervenții moderne, memoria lor a rămas vie. Ele constituie astăzi atât patrimoniu religios și cultural, cât și spații active ale rugăciunii, reflecției și identității ortodoxe românești.

Schitul Lespezi, Schitul Mironești și alte așezăminte vechi ilustrează importanța ctitoriilor boierești și a patrimoniului religios din Țara Românească. Lespezi și Mironești se remarcă în special prin legătura cu familia Cantacuzino, prin arhitectura de secol XVII și prin valoarea picturii și a elementelor decorative. Schitul Lespezi este important și pentru pictura realizată de Pârvu Mutu, care marchează tranziția dintre tradiția postbizantină și estetica brâncovenească. Aceste monumente demonstrează relația strânsă dintre credință, mecenat, genealogie și afirmarea socială a marilor familii boierești.

Alte schituri prezentate reflectă continuitatea și renașterea monahismului în epoci diferite. Schitul Luna Șes, întemeiat în perioada contemporană, valorifică tradiția arhitecturii din lemn din Maramureș și Țara Oașului și creează o legătură între spiritualitate, patrimoniu local și turism montan. Schitul Sfântul Ilie din Săsenii Noi ilustrează procesul de distrugere și reactivare a unor vetre monahale afectate de regimul comunist, în timp ce Schitul Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Dragomirna reprezintă renașterea vieții monahale după 1989 și adaptarea tradiției moldovenești la realitățile contemporane.

Un caz aparte îl constituie Schitul Troianu, a cărui importanță depășește sfera religioasă. Legătura sa cu Revoluția de la 1848 și cu generalul Gheorghe Magheru îi conferă o dublă valoare, religioasă și istorică, transformându-l într-un spațiu al memoriei naționale. De asemenea, Schitul Sfântul Fanurie din Teleorman evidențiază caracterul adaptativ al monahismului contemporan, prin transformarea unui fost spațiu militar într-un loc de rugăciune și prin particularitatea administrării unui aeroport.

Schitul Nifon și Schitul Vovidenia din Neamț pun în evidență importanța cercetării istorice și arheologice în recuperarea memoriei unor vechi vetre monahale. În cazul Schitului Nifon, tradiția orală, documentele și cercetările arheologice oferă perspective diferite asupra originii și dispariției așezământului. Vovidenia, în schimb, reprezintă un spațiu în care spiritualitatea monastică se intersectează cu patrimoniul cultural și literar, mai ales prin legătura cu Mihail Sadoveanu și cu personalitatea mitropolitului Visarion Puiu. Schitul Vovidenia din Huși completează această imagine prin exemplul unui așezământ moldovenesc asociat tradiției locale și devoțiunii față de Maica Domnului.

În Republica Moldova, Schiturile Izvoare și Butuceni sunt prezentate ca expresii ale continuității și renașterii spiritualității ortodoxe. Schitul Izvoare reflectă revigorarea vieții monahale după perioada sovietică, în timp ce Schitul Butuceni, integrat în peisajul spectaculos al Orheiului Vechi, evidențiază vechea tradiție a monahismului rupestru și relația profundă dintre credință, natură și patrimoniu.

În ansamblu, exemplele analizate demonstrează că schitul reprezintă o formă monahală situată între viața eremitică și organizarea marilor mănăstiri, caracterizată prin comunități restrânse și prin accentul pus pe rugăciune, asceză și retragere spirituală. Schiturile au avut și continuă să aibă un important rol pastoral și misionar, oferind credincioșilor spații pentru rugăciune, spovedanie, îndrumare duhovnicească și participare la slujbe. Interesant este și modul în care volumul urmărește destinul schiturilor în perioade istorice dificile. Secularizarea averilor mănăstirești din secolul al XIX-lea, transformările sociale și politice, regimul comunist și măsurile restrictive aplicate monahismului au afectat profund existența multor așezăminte. Cu toate acestea, tema care se desprinde din ansamblul cărții este aceea a continuității. Chiar atunci când o comunitate a fost desființată, memoria locului nu a dispărut. Totodată, aceste așezăminte sunt centre de pelerinaj și devoțiune populară, mai ales datorită amplasării lor în zone montane, forestiere sau izolate. Prin contactul direct cu viața monahală, pelerinajul contribuie la consolidarea credinței și la transmiterea tradiției religioase către comunitățile locale. Din punct de vedere cultural, volumul are meritul de a atrage atenția asupra patrimoniului discret. Marile mănăstiri sunt cunoscute și vizitate, în timp ce schiturile mici, ruinele, bisericile de lemn și vetrele monahale dispărute rămân adesea în umbra istoriei oficiale. Or, tocmai aceste locuri aparent secundare păstrează uneori informații esențiale despre mentalități, genealogii, arhitectură, artă, limbă și viață religioasă. Un alt rol important este cel cultural și educativ. De-a lungul timpului, schiturile au contribuit la păstrarea manuscriselor și a cărților liturgice, la transmiterea tradiției teologice și la formarea spirituală a clerului și monahilor. În prezent, această funcție se manifestă prin activități catehetice, culturale, sociale și filantropice.

După 1989, numeroase schituri au fost redeschise sau reconstruite, iar această renaștere este prezentată ca o recuperare a unei dimensiuni esențiale a spiritualității românești. Schitul Oneaga este un exemplu relevant: întemeiere, desființare și renaștere, într-un traseu care poate fi citit simbolic drept expresie a rezilienței monahismului românesc.

În esență, Schituri este o carte despre memorie și continuitate. Schitul apare ca un loc în care timpul istoric se încetinește, iar memoria comunității se concentrează în biserică, în icoane, în cruci, în ziduri, în cimitire, în manuscrise și, mai ales, în rugăciune. Al. Florin Țene reușește să transforme inventarul unor așezăminte monahale într-o poveste mai largă despre spiritualitatea românească. De la pustnicii primelor veacuri creștine până la renașterea monahismului după 1989, traseul schiturilor devine o oglindă a istoriei însăși: perioade de înflorire, încercări, distrugeri, uitare și renaștere. Prin amploarea tematică, prin atenția acordată patrimoniului și prin încercarea de a lega istoria religioasă de literatura și cultura română, volumul al III-lea al Scurtei istorii a Ortodoxiei Române se dovedește o contribuție utilă la recuperarea unei geografii spirituale prea puțin cunoscute publicului larg. 

În concluzie, Schituri este mai mult decât o carte despre așezăminte monahale. Este o carte de istorie, patrimoniu și spiritualitate, recomandabilă tuturor celor interesați de trecutul Bisericii Ortodoxe Române despre locurile în care credința a rezistat timpului. Fie că sunt încă vii, reconstruite, transformate în biserici de mir, ruinate sau chiar înghițite de ape, schiturile prezentate de Al. Florin Țene rămân mărturii ale unei civilizații spirituale care a contribuit profund la formarea culturii române, fiind spații de întâlnire între tradiție și actualitate, între contemplație și misiune, între patrimoniul religios și comunitatea contemporană. Volumul poate fi citit atât de pasionatul de istorie și spiritualitate, cât și de cititorul interesat de patrimoniul românesc, arhitectură religioasă, literatură sau tradiții locale.

Angela SIMIONCA
Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis”
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/