Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

O poezie a continuităţii cu sine

Nu ştiu alţii cum au făcut-o, însă eu, citind poezia lui Ştefan Agache, am trecut cu greu de ceea ce frecvent numesc ancorarea într-o filozofie dominantă. Versurile sale trădează un cunoscător al tuturor construcţiilor filozofice despre CURGERE, regăsindu-se cel mai bine în Plotin, Numenios şi Blaga. Pentru lămurire l-am ales pe Andrei Cornea, prefaţatorul ediţiei Plotin: „Lectura oricărui tratat a lui Plotin descrie, la prima vedere, o existenţă profund divizată, discontinuă. Două adverbe revin pretutindeni cu mare frecvenţă: AICI – ceea ce desemnează „lumea întâi” a temporalităţii, opiniei şi senzorialului – şi ACOLO – „lumea a doua” a inteligibilului şi permanenţei. Omul, trupeşte, se află AICI, dar trebuie să plece cu sufletul într-ACOLO, să se silească să fugă de AICI”.
Curgerea la Ştefan Agache este elementul principal ce stabileşte relaţia între AVAL şi AMONTE: „tainica mesagera de zi cu zi / când în livadă naufragiind prin rouă descoperi / sens al absurdului florile ofilite / mâna stăpânei încearcă / la nivelul celulelor emoţiei condamnare – a născoci sămânţa // aşteptând concret axioma / relaţia dintre aval şi amonte / dacă are sens a dezvălui acolo / unde cauţi drept mărturie / desprinde hazardul când se îndeplineşte / întrezărindu-se prin fardurile toamnei / iluzia unui sentiment – timpul ce ne însoţeşte” (Axioma alternativă).
Ca şi la Plotin, curgerea este inversă, contrară celei gravitaţionale, devenind act de purificare în genul mersului credinciosului pe genunchi către biserica de pe vîrful dealului, iar faptele care pleacă (cele făcute) şi faptele care vin (cele nefăcute încă) se spală în ape diferite, fiind supuse unei întemeieri pe discontinuitate: „ca adevăr istoria omului redă / simpla senzaţie între iluzie şi realitate / când ne gândim cât de absurd se spune: toţi oamenii mor! // la urma urmei a lor e graba / să uite în altceva să se renască / rămaşi să îndure / firul de apă cu imaginea lor prin lume / în care parcă / a simţi cât rezistă / cineva crezând că e de partea dispus s-o ofere / mizei a da un sens / spală faptele care vin, faptele care pleacă / într-o cu totul altă apă” (Pilat din Pont).
Ştefan Agache este un poet al existenţei şi din această perspectivă e conştient că timpul (alături de spaţiu) e hotărâtor în organizarea acesteia. Există o miză pe timp ceea ce face ca „plecările” să fie supuse unor nehotărâri, ÎNAINTE sau ÎNAPOI, ACOLO sau AICI, în AVAL sau în AMONTE? Dacă la Plotin „viaţa universală era asemenea unui râu imens care se revarsă neîncetat dintru-n izvor fără sfârşit” (Andrei Cornea), Ştefan Agache dă viaţă curgerilor sale înlocuind apa cu sângele, izvorul cu inima, discontinuităţile prin sentimente: „în cronologie genele se scufundă clipind / întocmai a reţine destinului / din permanenţa noastră smulse / stări sufleteşti întinsei revărsări ascunse / într-o devenire a timpului, / într-un pumn de secunde, // ireversibilă, chiar identică, altă căutare / în aparenta necunoaştere folosind argumentul / pe faţa pământului / enigma amână să o închidă / slujind altceva mai întâi / precum apele revărsate care sapă de cealaltă parte a ochiului / albie vizibilă pe obraz / unde vântul ascunde micile slăbiciuni. // altfel ca de obicei / deasupra despărţirilor / cuvintele împrăştiate înalţă un templu / transparenţii pereţi adăpostesc gânduri / nevăzute de nimeni / când vine sau pleacă / pe firul de apă / delirul izvor” (Pe firul de apă).
Contemplând curgerea, poetul o asociază unei revărsări de oglindă, pe când poezia însăşi poate lua chipul unei oglinzi. Folosind o mai veche metodă, cea a analogiilor, simplul act al pescuitului din apa reală de AICI se transfera chinului scrierii unui poem DINCOLO: ,, … înnodând de-a lungul firului plumb / pe crestele valurilor / cât să coboare cuvintele în adânc / o nouă încercare / muşcând sfios secundele îngenuncheate în năvod / bibanul sau plătica nu ştiau că-n inima ta / forţa ce aruncă pe mal / nervi şi plute – capcane întinse de existenţa noastră / în alt izvor / cârlige de aur scufundând sufletul / întâmpinau calea întoarsă / încercată de noi” (Horodiştea).
În alte situaţii chiar poezia devine curgere căpătând o fluidizare spre idee (e drept, a imaginilor) şi aceasta mă duce spre o mai veche definiţie dată poeziei de Gellu Naum: „Timpul părăsirii coridorului şi a îndreptării spre mlaştini” – definiţie cu care nu sunt de acord, dar pe care o sesizăm şi la Agache atunci când îl părăsesc sentimentele: „…ajunşi la pietrele cenuşii / de îmbrăţişarea algelor brăzdate-n dungi / geneza lor / nepronunţând sentinţe / răgazurile erau rare / când regândit înţelesul acelor opriri / un burghiu / vântul răzuind părţile accesibile / forme dobândite de mult / se adânceau în apa mâloasă” (Liveni).
În finalul volumului, singurătatea din oglindă opreşte curgerea, iar lucrurile sunt mutate precum copiii mută jucăriile.
Spaţiul ce marchează discontinuităţile sunt jocuri de lumină, treceri prin întuneric, aventuri prin căi subterane, întrezăriri prin fante de lumină, fluturări de gânduri asemenea unor sclipiri, spaţiile dintre picăturile de ploaie, spaţiile dintre cuvinte etc.: „ros de suferinţă ca o tipografie părăsită / am simţit prietenii neprevăzutul cum planifică / i-am văzut furându-mi / singurătatea dintr-o oglindă / recuperată cu sacrificii. // În pragul serii disoluţia mă cutremură // prin buzele timpului despicate / imperceptibil / trăind în aşa hal / de multe ori mii de cioburi / în suflet pot să ajungă” (Disoluţie).
Ştefan Agache scrie o poezie a continuităţii cu sine bazându-se pe trei elemente: intuiţia, viziunea şi fiinţa, ceea ce e, până la urmă, o formă de salvare din apăsarea la care te supune normalitatea.

Georgică Manole



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5