Ce frumos este în sufletul și gândul poetului Al. Florin Țene, eliberând de sub lumina tiparului antologia de poeme Întoarcerea la metaforă, apărută în 2023, la Editura Globart Universum din Montreal, Canada.  Cititorul avizat liric este beneficiarul, în acest caz, al unei nuntiri poetice de excepție, cu o selecțiune inedită, din 24 de volume de poezii, semnate de maestrul Țene, încă din anii comunismului și până în aceste timpuri absurde, care vremuiesc golgote: Sărutul rămas de fructă coaptă/ e-o amintire dulce pe buzele-mi moi.

• Antologia Întoarcerea la metaforă este, în fapt, Un tren de poeme, care duce, spre încântarea celor ce mai cred în poezie, sentimentele universale la destinație. Poetul pătrunde cu rotundul său în duhul sfânt al iubitei, iar jurămintele lui sunt ca niște caligrafii în lemn, care nu se vor șterge niciodată. 
• Ochiul deschis al poetului consacrat, îndreptat către Univers, zăboveşte la o masă a veșniciei, chit că noaptea e ca un fluviu întunecat / unde stelele sunt pești cu ochi roșii. Asemeni lui Nichifor Crainic, poetul are nostalgia paradisului copilăriei sale rurale, revăzând la această generică masă brâncușiană podgoreni cu ochii plini de lumina zorilor. Din păcate, astăzi, nucile din nucul copilăriei sale, cel între două veacuri așezat, nu mai au clinchetul lor verde de altădată.
• Statuile lui Al. Florin Țene, de-atâta singurătate, își rup armura veșniciei și coboară pe alei (Fuga statuilor), iar, din când în când, nucul din vis îl cheamă la ore târzii. Gândurile poetului se mută, deseori, în povestea rurală a copilăriei sale, anunțându-și Mama, că el, copilul de altădată, are, încă, flori căprui în ochi, că îi este tare dor de casa părintească, o adevărată primăvară de miresme, că inima nucului din Ograda cu nuc, încă îl doare, că simte gustul semințelor peste arătură și că în satul lui, ca o licărire, tatăl său cioplește carul, pentru întoarcerea acasă a fiului rătăcitor. Iar atunci, când viforul suflă în oglinzi și Timpul sporește laptele din sâni (iată o metaforă cosmică), primăvara aleargă desculță prin sat.
• Mitul popular al jertfei din Mănăstirea Argeșului apare într-un vers superb, care poate rămâne lejer în posteritate: eu în nicio femeie nu mai zidesc biserici. 
• Scrisul lui Al. Florin Țene e un fel de zbor circular și veșnic, iar acolo unde îi stă capul, iarba a încolțit asemenea ideilor sale. Există, pe ici pe colo, o matematică sentimentală barbiană a poeziei autorului acestei antologii, poetul apreciind distanța dinte unghiul îndrăznelii și prefirându-și cuvintele printre ninsorile albastre, venerând colindătorii de altădată, cei care îi apar în vis pe sănii de lumină. 
• Țene, contemporanul, e un Andrei Mureșanu și un Grigore Vieru, la un loc, glorificând, la rându-i, limba română, graiul nostru nemuritor, în care sălășluiește bobul de grâu și din care germinează/ verbele poemelor noastre. 
• Întotdeauna, pe locul rămas gol, din foile poemelor sale, Al. Florin Țene, desenează un lup, gândindu-se, probabil, la simbolistica originii noastre dacice, întruchipată în steagul Cap de lup, pe care îl fluturau, întru eternitate, strămoșii noștri. Doinele sale-poeme  sunt rupte din neîmplinirea sufletului românesc, el așezând legendele pe corzi de viori, iar soarele cerului nostru, cel din orașul ploilor nocturne, în viziunea sa, reprezintă triumful vieții asupra penumbrei…
• Poetul se întoarce pe dedesupt, la primele iubiri, așa cum Rândunelele se întorc, primăvara în sat, având în vedere Memoria toamnei, a acelei toamne înnobilate de rugină, în care Undeva, departe, un foc acuză dimineața. 
• Să scrii cu o pană luată din guguștiucul care se adăpostise în nucul copilăriei tale nu e la îndemâna oricui. Dar, Al. Florin Țene beneficiază de acest privilegiu, pentru că are memoria vântului în sânge  și, încă, visează stele și viori, în lanurile de grâul ale copilăriei. Se lovește cu fruntea de cer, reevaluându-și tinerețea din vremea în care, pe aleile parcului, în fața sa, statuile luau poziția de drepți: Mă rănesc de rană și sângele/ picură duh în verbe.
• Iată constelații lirice ale versului lui Al. Florin Țene, a cărui poezie este încălțată cu sandale din pielea cerului, autorul fiind conștient de originea divină a poeziei, fiindcă Dumnezeu a plăsmuit geneza cuvintelor, decretând, astfel, Legile Armoniei universale. Prietenii poetului sunt și ei zdrențuiți de verbe, ei căutând febril sensul vieții în găocile nucilor, pentru a dărui tuturor infinitul sau nimicul lunar din palmă.
• Există, în viziunea poetului, și o gară a poeților, o gară abandonată în poezie, în care verbul umblă descălțat. Iar când luna își îmbracă rochia de gală, lui îi vine dor de Eminescu, pornind cu veșnicia la drumul fără întoarcere al poeziei dulcelui vers clasic, care nu moare niciodată, înălțându-se, astfel, prin Cuvântul primordial.
• Poetul Țene trage, în drumul lui spre Cer, o mie de poeme, dedicând ierbii sonate și sonete, căci, așa, cum spune și Grigore Vieru, poet fiind de țărână și neam, el nu poate fi mai mult decât iarbă. Suflă precum ciobanul în fluier de cucută și așteaptă răbdător ca poezia lui să facă dragoste cu Soarele. Hălăduiește prin imperiile sale de vise, împrumutând răbdarea pietrei, ca în poemele, privind regnul mineral, ale lui Lucian Avramescu. Știe că viața e o luptă, pe care o poți câștiga și prin poezie, plimbându-și sensul stilistic prin suveica timpului, poetul fiind însăși seva românismului și a poemelor sale. 
• Adoră ploile nocturne, se angajează, cu contract de muncă temporar, paznic la o pisică și un cățel, și, uneori, se mută în Cartierul Mănăștur, cu tot cu Paparudele din bibliotecă. Când soarbe vinul de Drăgășani se simte ca un semizeu, găsind, atunci, și mai bine sămânța din interiorul cuvântului și spunându-i iubitei: Iubito, hai să ne trăim vremea rămasă. Eul lui poetic se împarte în doi: Unul pune verbul,/ Celălalt așază iubirea în vers. 
• Etern contemporan cu Dumnezeu, Al. Florin Țene urcă, precum vremea, în imponderabil, timp în care poezia îi încolțește tâmplele, iar Muza îi trece pe trotuarul de vis-a-vis. Își deschide des geamul de gânduri, în timp ce, cineva asfaltează Cerul, poetul din Drăgășanii lui Gib Mihăescu, făcându-și relații printre heruvimi, ca să poată îngenunchea în fața propriului său vers. 
• Platanii lui Al. Florin Țene visează veșnicia, plouă cu metafore, pe aleea adunată pe făraș, și, din când în când, Săgeata lui Cupidon îi sfârâie în carne, iubita sa devenind frezie de toamnă, iar, aproape de el, bidivii cu potcoave de lumină zboară spre castelul sufletului său.
• Accident ireparabil, poetul nostru își bate singur în frunte/ cuiul lui Pepelea,/ pentru câteva imperii de poeme. 
• Acest imperialist român al poeziei, Al. Florin Țene, strigă, la un moment dat: Românie, luminează-te odată, / Că viitorul tău e Dumnezeu!         

                                                                         Ştefania MARINEANU