Nicolae Cornescian

Oglindiri dedublate

Fără tine, nu există nici un prezent.
Îndeosebi, în această noapte în care visez că mă trezesc
și privesc ceasul oprit de pe mâna ta stângă.
Doar ca să uit tot ce n-a existat niciodată,
pe când bănuiesc că urmează să se petreacă altceva.
Chiar și aici unde ar trebui să lăsăm loc pentru orice.
Chiar și dincolo de marginile oricărei întinderi
cunoscute de amândoi,
unde am putea să ne întâlnim oricând.
Unde nici nu știm ce e ceea ce vedem pretutindeni,
căci în amintirile noastre comune nu putem asocia cu nimic
aceste forme fără nici o culoare. Niciodată.
Și, mai ales, în aceste ore în care continui să te țin de mână,
întrucât nu pot să nu te văd alături
cât visez că suntem cu totul altundeva.
Tocmai în acest oraș, care nici nu știm de există,
din timp ce nici nu îi distingem adevăratul nume.
În această depărtare, unde lumina
extinde exagerat de mult orice apropiere.
Ca și cum, dublate și în visul tău,
oglindirile dimprejur ar putea reda tot ce visez
doar când te simt alături.
Aceste reflectări pline de imagini comune,
persistând în visurile amândurora,
chiar dacă uneori, prelinse din interiorul privit de tine,
unele nuanțe pot să le discern doar dacă
nu încetez să te țin de mână.
Îndeosebi, în
această noapte în care visez că mă trezesc
și devin prezent doar în prezența ta.
În aerul nimănui. Aer cernut de bezna din care
nu încetez să mă privesc și să mă văd aproape
cât timp rămân numai în preajma ta.
Ca și-n realitate.
În urmă cu câteva ore; luna trecută.
în acel prezent în care am adormit în aceeași clipă.