Există profesori care, pe lângă disciplina pe care o predau, modelează conștiințe și formează personalități umane, în înțelesul general al expresiei, inoculând cu o discreţie aproape ascetică, sensul adevărat al lucrului bine făcut. Din această stirpe rară a spiritelor exigente şi tăcute a făcut parte şi Iosif E. Naghiu, profesor de Limba Latină la Liceului din Săveni și profesor examinator în Comisia de bacalaureat, promoția 1970 a Liceului Teoretic Vorniceni; un nume care merită readus în memoria culturală a școlii românești.

A-l evoca pe Iosif E. Naghiu înseamnă, înainte de toate, a restitui o epocă în care rigoarea nu era negociabilă, iar şcoala era locul formării caracterului. În anii ’60–’70, când elevii se temeau de nota „6” ca de o sentinţă, profesorul Naghiu îşi păstra, cu o încăpăţânare aproape legendară, standardele (nu nota peste ,,6”). Nu era zgârcit cu nota, ci generos cu exigenţa. Iar pentru cei care reuşeau să urce peste această limită tacită, recompensa era o recunoaştere a unei lupte câştigate cu multă trudă. M-am numărat printre aceștia, când am obținut nota „7” la Limba Latină, Bacalaureat – 1970, Liceul Vorniceni. Tocmai aceasta este provocarea acestui gest omagial, de acum.

Figura lui, pitorească şi memorabilă, cu geanta de piele jerpelită şi aerul absent al eruditului absorbit de gânduri, părea desprinsă dintr-un roman despre savanţi rătăciţi prin provincie. Dar această aparentă excentricitate ascundea o disciplină interioară severă şi o pasiune autentică pentru carte. Știam de la prietenii pe care îi avem la Liceul Săveni, unde profesorul era titular, că  în biblioteca orăşenească, printre rafturi prăfuite şi tomuri rare, profesorul Naghiu îşi construia, în tăcere, propria cetate de spirit.
Faptul că venise din Transilvania, purtând stigmatul discret al „domiciliului obligatoriu”, nu i-a alterat demnitatea. Dimpotrivă, l-a învăţat poate să tacă mai mult şi să spună esenţialul. A fost genul de intelectual care nu se revoltă zgomotos, dar care judecă lumea cu luciditate şi o sancţionează prin tăcere şi ironie.
Aşa îl descriau colegii și așa l-am perceput și eu în timpul examenului: când retras în sine, când vorbind singur, nemulţumit parcă de nedreapta alcătuire a lumii — semn, mai degrabă, al unei conştiinţe vii decât al unei excentricităţi.
La catedră, metoda lui era simplă şi eficientă: confruntarea directă cu textul, cu textul în Latină, cu sensul acestuia. Elevii erau chemaţi în faţa clasei, puşi să traducă, să analizeze, să gândească. Iar şmecheriile adolescente – traducerile strecurate printre rânduri – nu erau suficient de convingătoare pentru a păcăli un profesor pentru care autenticitatea conta mai mult decât rezultatul imediat. Nu întâmplător, dincolo de expresiile latine memorate  – „Alea jacta est” sau „Amore, more, ore, re probantur amicitiae” sau „Silva, silvae, la toamnă tataie” -, elevii au rămas cu o lecţie mai adâncă, acela de purta respectul pentru o muncă temeinică.

În plan intelectual, profesorul Naghiu nu era un izolat. Participa la simpozioane, publica studii, întreţinea corespondenţă cu personalităţi ale vremii, precum academicianul Mihai Ciucă. Această legătură epistolară este un detaliu biografic și o dovadă a unei vocaţii autentice pentru cercetare, într-un context istoric neprielnic. Proiectul său de monografie a Liceului Teoretic Săveni rămâne, probabil, una dintre acele construcţii intelectuale începute cu pasiune şi lăsate neterminate de circumstanţe.

Există însă o scenă care sintetizează, poate, cel mai bine umanitatea acestui profesor sever: momentul pensionării. Într-o lume în care mulţi ar fi dorit recunoaşteri fastuoase, el îşi și-a organizat singur o masă modestă, când a primit, ca dar, un ceas de mână. Era primul din viaţa lui. Bucuria copilărească cu care a privit cadranul şi cuvintele sale „Ce minunat e să vezi cum trece timpul!” trădează o delicateţe rară, o capacitate de a se mira încă, la capătul unei vieţi austere.

Destinul său ulterior, petrecut între cămine de bătrâni şi camere de hotel anonime, nu face decât să sublinieze o nedreptate tăcută: aceea a marilor profesori care, după ce au format generaţii întregi, se sting în discreţie. Şi totuşi, poate că pentru Iosif E. Naghiu adevărata „posteritate” nu era una publică, ci una interioară – prezentă în memoria elevilor săi, în rigoarea lor, în felul în care au învăţat să privească munca şi timpul.

Astăzi, când şcoala este adesea prinsă între compromisuri şi graba rezultatelor rapide, evocarea unui astfel de dascăl devine un exerciţiu de memorie şi un act de recuperare morală. Pentru că, dincolo de anecdote şi nostalgii, profesorul Iosif E. Naghiu rămâne un reper: un om care a înţeles că adevărata educaţie nu adulează, ci formează.

Îl văd parcă și acum și, în acealși timp, aud ironia colegilor „Grijeşte, dumneata ce faci acolo?”, care ar fi o mustrare, dar mai degrabă o invitaţie de a fi mai atenţi, mai serioşi, mai demni.

Pentru mine, profesorul Iosif E. Naghiu rămâne un dascăl emerit,  o lecție din școala vremii și o prezență vie în felul în care încerc, și astăzi, să dau sens lucrurilor pe care le fac. Emoția acelui examen, teama, dar și bucuria unei note neașteptate, au lăsat în urmă mai mult decât o experiență școlară, au devenit o lecție de viață. Dacă astăzi îmi mai aud, uneori, conștiința întrebându-mă „Grijește, dumneata, ce faci acolo?”, știu că, într-un fel tainic, profesorul examinator la Limba Latină este încă alături de mine.