Poemul „Hora Sânzienelor” al Larisei Teodor Dumitraș este o veritabilă declarație de identitate spirituală și culturală, o construcție lirică în care tradiția românească devine spațiu sacru, viu și neîntrerupt, chiar și dincolo de hotare.
Mesajul central este chemător, de reîntoarcere la rădăcini, de păstrare a identității naționale și spirituale prin tradiții, credință și comuniune cu natura. Sânzienele, motiv folcloric profund românesc, devin aici simbolul unei legături între om, pământ și divinitate.

Poemul transmite că tradițiile, deși sunt simple obiceiuri, au croit punți între generații, prin care dorul de rădăcină nu se pierde, indiferent de distanță iar credința și valorile strămoșești rămân temelie a identității. Această perspectivă capătă o emoție aparte dacă o raportăm la condiția autoarei, trăind în diasporă, dar neabandonând universul satului românesc.
Poezia „Hora Sânzienelor” reflectă identitatea românească printr-o împletire armonioasă de tradiții, natură, credință și spirit comunitar, toate definitorii pentru cultura noastră.

Sărbătoarea Sânzienelor este un element autentic al folclorului românesc. Versuri precum: „Fetele cu flori în păr, / Împletesc din vis cununi” trimit la obiceiuri vechi, păstrate din generație în generație. Astfel, identitatea românească apare ca o continuitate a datinilor străbune. Prin simbolul horei, unitatea neamului se reflectă în versurile Larisei Teodora. „Prinde hora, iar române”, este un simbol central al românilor, pentru că  hora exprimă solidaritate, comuniune și apartenență. Hora este mai mult decât un dans, reprezintă un semn al unității și identității colective iar elementele naturii – „fân cosit”, „câmpii”, „râuri”, „izvor” – sugerează o lume rurală autentică. În cultura românească, natura este parte din identitate, iar aici ea apare: vie, protectoare și sacră. Identitatea românească este astfel legată de pământ și de ritmul natural al vieții. Credința și spiritualitatea descoperită în versurile precum „Îți deschide cerul poarta” și „Se aude glas de Dumnezeu”, arată că românitatea este strâns legată de credința în Dumnezeu.
Aici, Larisa Dumitraș ne induce sensul expresiei „neamul românesc cel viu”. „Va trăi în noi, mereu, / Neamul românesc cel viu” transmite ideea că neamul românesc este o realitate storică, vie, continuă și spirituală. Expresia „neamul românesc cel viu” înseamnă: continuitatea poporului român prin generații; păstrarea limbii, credinței și tradițiilor; existența unei identități care trăiește în sufletul oamenilor, oriunde s-ar afla. Prin introducerea în vers al cuvântului „Viu” autoare sugerează că această identitate nu dispare, nu se uită, ci se transmite mai departe. Dorul de țară este strâns legat de ideea de „neam viu”, chiar dacă se trăiește departe, neamul continuă să existe prin  tradițiile și credința, care păstrează această identitate activă. Astfel dorul devine o dovadă că legătura cu rădăcinile nu s-a rupt.

Așadar, poezia exprimă dorul de țară prin evocarea sensibilă a satului și a tradițiilor, iar „neamul românesc cel viu” simbolizează identitatea românească păstrată în suflet, vie și neîntreruptă, indiferent de locul unde trăiește omul. Se exprimă accentuat dorul de țară, deși într-un mod discret, dar profund, prin evocarea satului românesc, a tradițiilor și a valorilor spirituale care definesc „neamul românesc cel viu”, un dor care apare, mai ales, prin imaginile nostalgice ale satului cu „miros de fân cosit”, de „iarba de pe deal”, unde e „casa mea și neam”.
Aceste elemente sunt descrieri simple dar cu amintiri încărcate de emoție și ne arată, ne sugerează legătura afectivă a autoarei cu locurile natale. Pentru cineva aflat departe de țară, ele capătă valoare de simboluri ale „acasă”-ului, deci devin expresii ale dorului. Reluarea tradițiilor („Hora”, „Sânzienele”) arată nevoia de reconectare cu rădăcinile, ceea ce este o formă profundă de dor.

Pentru mine!
Larisa Teodora Dumitraș mă convinge că spiritualitatea nu este abstractă, ci prezentă în viața de zi cu zi, care exprimă astfel ideea de continuitate a neamului „Va trăi în noi, mereu, / Neamul românesc cel viu și Dumnezeu!”. Este vorba despre  o identitatea românească vie și permanentă, transmisă din generație în generație, păstrată chiar și departe de țară.

Ion Istrate
Botoșani, la Sânziene
24 Iunie 2026