In Memoriam – Zoe Dumitrescu Bușulenga ! *

Există o tentație tot mai frecventă în discursul contemporan: aceea de a simplifica trecutul, de a-l transforma într-o schemă morală rigidă, în care nuanțele dispar, iar oamenii sunt absorbiți de epoca lor până la indistincție. Cu precădere, perioada comunistă este adesea percepută ca un bloc compact de compromisuri, de degradări și de falsuri, o lume iremediabil contaminată de ideologie. Într-o asemenea lectură, riscul este nu doar de a nedreptăți, ci și de a pierde contactul cu adevărul profund al experienței umane.
Și totuși, o întrebare rămâne: ce înseamnă să trăiești onorabil într-un timp „neonorabil”?
Nimeni nu își alege epoca. Nu există o „amânare” a existenței pentru vremuri mai convenabile, nici o suspendare deliberată a devenirii până la apariția unui context istoric favorabil. Omul este aruncat într-un timp dat, iar singura libertate autentică pe care o mai poate revendica este aceea de a-și asuma, cu luciditate și demnitate, condiția. În acest sens, destinul nu este doar o fatalitate, ci și o probă.

Această remarcă, aparent banală, capătă o încărcătură dramatică atunci când este raportată la perioadele totalitare. În astfel de contexte, tentația posterității este de a transforma trecutul într-un bloc monolitic de vinovății, în care individualitatea se dizolvă complet. Dar tocmai aici intervine necesitatea distincției.
A trăi în comunism nu a fost, în sine, o opțiune; felul în care ai ales să trăiești în acel timp a fost însă o probă de caracter. Nu epoca în sine legitimează sau culpabilizează, ci modul în care omul răspunde constrângerilor ei. În acest sens, viața și opera renumitei Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga devin o demonstrație a posibilității de a construi sens și demnitate chiar într-un cadru ostil. Responsabilitatea intelectualului în vremuri tulburi este rolul intelectualului ca mediator între putere și valorile perene ale culturii Zoe Dumitrescu-Bușulenga nu a fost o figură marginală sau refugiată într-o „turn de fildeș”, ci a fost o prezență activă în agora, asumând riscurile și tensiunile implicării publice.

Această poziționare este esențială. În multe interpretări contemporane, se conturează o opoziție rigidă între „colaboraționism” și „rezistență”. E nevoie, implicit, de o a treia categorie: aceea a intelectualului care, fără a abdica de la valori, încearcă să umanizeze sistemul din interior. Este un rol ingrat, adesea dificil de judecat retrospectiv, dar cu atât mai necesar de înțeles în complexitatea sa.
Mai mult, ideea că prezența unei personalități autentice poate impune respect chiar și unor structuri ideologice rigide este profund importantă. Nu e vorba doar de o victorie personală, ci de o formă de iradiere a culturii asupra puterii brute. Într-o lume dominată de dogmă, cultura devine un spațiu de respirație, iar cei care o reprezintă – adevărați agenți de civilizare.

E nevoie de o atitudine de combaterea „proletcultismul” vechi și nou. Proletcultismul de odinioară și  formele sale contemporane este o observație extrem de pertinentă: radicalismul ideologic nu dispare, ci își schimbă doar discursul. Astăzi, există tendința de a delegitima în bloc tot ceea ce aparține unei epoci, fără discernământ. O astfel de abordare nu doar că nedreptățește personalități care au luptat pentru cultură în condiții dificile, dar riscă să producă o ruptură în continuitatea valorilor. În loc să se construiască pe ceea ce a fost valid și durabil, se preferă o tabula rasa care, paradoxal, reproduce mecanismele simplificatoare ale ideologiilor pe care pretinde că le combate.

„Preoteasa” spiritului eminescian! Am descoperit atunci la Zoe Dumitrescu Bușulenga contribuția marelui om de cultură la eminescologie care a deschis o perspectivă aparte, aceea a unei genealogii feminine în cultura română, prea puțin valorizată. Metafora „preoteselor Templului” este sugestivă, ea ne duce cu gândul nu doar la competență academică, ci și devoțiune, o formă de apropiere de text care depășește analiza rece și intră într-o zonă a participării afective și spirituale.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga se distinge prin accentul pus pe relația dintre Eminescu și cultura germană, contribuind la integrarea poetului într-un circuit european de idei. Este, de fapt, un act de deschidere culturală: Eminescu nu mai este doar un simbol național, ci un interlocutor în dialogul marilor tradiții.
A păstra „în altarul minții” astfel de modele nu este un gest nostalgic, ci unul necesar pentru igiena morală a societății. În absența acestor repere, riscăm să pierdem nu doar contactul cu trecutul, ci și capacitatea de a construi viitorul pe fundament solid.

Mai mult decât atât, invitația de a redeschide marile cărți ale acestor personalități nu este doar un îndemn cultural, ci unul existențial: în ele nu găsim doar idei, ci și exemple de viață, de demnitate și de responsabilitate. Iar într-o lume aflată într-o permanentă schimbare, tocmai aceste constante dau sens și direcție devenirii noastre.

*La deschiderea primului an universitar, cel dintâi curs pe care l-am audiat a fost despre Eminescu: poet, filozof, publicist susținut de Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga.