Omul cetății, între pământ și dezrădăcinare,
Drama unei lumi care nu mai știe să aparțină!
O recenzie a romanului „Tatăl nostru de sub pământ” .

Romanul lui Dorin Baciu „Tatăl nostru de sub pământ” (Botoşani: Agata, 2009), surprinde, cu o forță discretă și o autenticitate tăioasă, o dramă profund umană: ruptura dintre om și originea sa, dintre valorile tradiționale și tentațiile, adesea iluzorii, ale unei modernități prost înțelese. Povestea lui Alecu Stigleț, este un tablou dens al unei lumi în derivă, în care pământul nu mai este stăpânit cu credință și plăcere, ci este povară, iar libertatea devine sinonimă cu rătăcirea.

În centrul acestei lumi tensionate se află două concepții opuse despre viață. Pe de o parte, există ethosul țărănesc, reprezentat de oameni precum Gheorghe Afloare sau memoria tatălui lui Alecu, unde găsim o existență construită în jurul muncii, al răbdării și al legăturii organice cu pământul. Pe de altă parte, apare Alecu, un produs al urbanizării grăbite, al emancipării superficiale, care își construiește identitatea prin negare. El neagă trecutul, își detestă originile, își vinde casa părintească „bucată cu bucată” și crede că libertatea înseamnă desprinderea totală de ce îi aparține ca moștenire sau dobândite prin muncă, chiar dacă toate aceasta îl aruncă în vid.

Mă întreb, adesea, cine poate ocoli întrebarea esențială, când reflectăm: cât se pierde atunci când se rupe legătura cu ceea ce te-a format?
Casa părintească, distrusă fără remușcări de Alecu și Costache, am putea să o privim doar ca edificiu fizic, dar este simbolul memoriei, al continuității și al identității. A o descompune și a o vinde bucată cu bucată înseamnă a fragmenta trecutul însuși. În acest gest brutal și lipsit de reverență se ascunde mai mult decât oportunism economic, este o renegare a propriei istorii. De aceea reacția comunității nu este doar batjocoritoare, ci și plină de o tăcută judecată morală. Pentru oamenii din Pădureni, casa este un bun negociabil, dar aceasta trebuie să cedeze în a considera că un așezământ al familie este în același timp o prelungire a ființei, o zestre moștenită. Alecu, în schimb, pare incapabil să înțeleagă această dimensiune. El a devenit un om suspendat între două lumi, fără să aparțină cu adevărat niciuneia. La oraș, este doar un maistru printre alții, dependent de favoruri și aranjamente; la sat, este un „străin” care nu mai are dreptul moral de a critica. Această alienare se traduce într-o neliniște profundă, în izbucniri violente și în incapacitatea de a se împăca cu sine. Băutura, ironiile, disprețul față de ceilalți sunt doar simptome ale unei rupturi interioare mult mai grave.

Contrastul cu Gheorghe Afloare este revelator. Deși „șoarece prins în cursă”, obosit și permanent frământat de griji, el trăiește cu un sens clar: munca, familia, viitorul fetei lui. În zbuciumul lui există o ordine interioară, o ancorare în realitate. El nu visează la evadare totală, ci la o îmbunătățire modestă a destinului. Întrebarea lui „Ce să fac cu ea, domnu’ Alecu?” este mai mult decât o dilemă practică, ci exprimă nevoia de continuitate, de transmitere a unui rost.

Prin opoziție, Alecu nu mai are întrebări autentice. El nu caută sens, ci doar compensări. Admirația pe care o simte din partea Ilenei, fata cu ,,ochii albaștri și păr de aur”, nu trezește în el responsabilitate sau tandrețe, ci doar o satisfacție instinctivă, superficială. Este reflexul unei conștiințe care s-a golit de valori adânci și trăiește din aparențe.

Un alt aspect esențial pe care romanul lui Dorin Baciu îl aduce în prim-plan este relația cu pământul. Pentru generația tatălui, pământul este destin, chiar și atunci când devine povară. Imaginea memorabilă a omului „tras de pământ” sugerează o existență consumată până la epuizare, dar și o ancorare inevitabilă în real. Pentru Alecu, însă, pământul nu mai este decât un obstacol în calea ascensiunii. În momentul în care respinge acest „magnet” al existenței, el pierde și singura formă autentică de stabilitate.

Conflictul dintre generații atinge punctul culminant în scena confruntării cu mama. Acolo, toate resentimentele mocnite ies la suprafață. Mama nu acuză doar distrugerea casei, ci și abandonul moral. Pentru ea, înstrăinarea copiilor echivalează cu o moarte simbolică. Reproșul ei nu este doar personal, ci reprezintă vocea unei lumi care se simte trădată.

În mod paradoxal, această lume nu este idealizată. Ea este dură, obositoare, uneori sufocantă. Dar are un sens, o coerență internă. În schimb, lumea lui Alecu este fragmentară, lipsită de repere, dominată de impulsuri și de reacții de moment. De aici rezultă drama: libertatea obținută prin ruptură se dovedește a fi, de fapt, o altă formă de captivitate – captivitatea într-un sine golit de rădăcini.

E o concluzie tragică, de o simbolistică profundă cum Alecu rătăcind noaptea ajunge involuntar în curtea casei părintești distruse. Chiar și în starea de confuzie și furie, el este atras înapoi către originea sa, ca de o forță invizibilă. Este dovada că ruptura nu poate fi niciodată totală. Oricât ar încerca să se dezică de trecut, acesta continuă să-l definească.

Concepția despre viață care se degajă din acest roman este una profund realistă și, în același timp, melancolică: omul nu se poate salva negând ceea ce l-a format. Modernitatea, fără o reconciliere cu tradiția, nu produce libertate, ci dezorientare, iar ruptura dintre generații nu duce la progres autentic, ci la pierderea sensului vieții.

În cele din urmă, romanul „Tatăl nostru de sub pământ” ne obligă să reflectăm la propria noastră poziționare: cât din ceea ce suntem datorează rădăcinilor noastre și cât se pierde atunci când le ignorăm? Poate că adevărata maturitate nu constă în a rupe legătura cu trecutul, ci în a-l înțelege și a-l integra. Personajul creat de Dorin Baciu, Alecu, nu reușește acest lucru. Dar drama lui devine, astfel, o lecție, una dureroasă, dar necesară: omul care își rătăcește locul în lume nu se pierde pentru că pleacă, ci pentru că nu mai știe unde să se întoarcă.

11.05.2026/ii