Acest studiu urmărește să reconstruiască originile și evoluția colindelor în spațiul românesc şi să le compare cu fenomene conexe din Europa (vestică, centrală şi estică). Analiza îmbină perspective etnomuzicologice, istorico-religioase şi folclorice, arătând cum colindele româneşti derivă dintr-un amestec de substrat precreștin agrar, adaptări creștine timpurii şi formări moderne ale repertoriului popular, în dialog cu modele carolice europene mediatizate prin cult și viața economic-socială.

 Mai multe lucrări arată că multe elemente ale colindelor româneşti se înrădăcinează în practici ritual-agrar precreştine: urări de belşug, invocaţii pentru animale şi recolte, structuri formulaice şi personaje (capra, ursul, plugul) care apar în ciclul de iarnă. Aceste elemente au funcţie apotropaică şi convivială, inserate în ceremonii de trecere (an nou) şi de regenerare sezonieră. Etnomuzicologia românească identifică, astfel, o dublă stratificare: un substrat magic-agrar şi o suprastructură creştină care oferă legitimitate religioasă.  

Transformarea colindelor la forme explicit creştine (naraţiuni despre naşterea lui Hristos, imnuri de mulţumire) se conectează cu dinamica extinderii cultului creştin în spaţiul românesc. La nivel european, primele imnuri de Crăciun pot fi urmărite până la imne latine din secolul al IV-lea şi la secvenţe prozaice dezvoltate în mănăstiri medievale; ulterior, în Evul Mediu, există o trecere de la limba liturgică la vernacular, ceea ce a favorizat popularizarea carolelor ca text şi repertoriu pentru masele rurale şi urbane. În spaţiul românesc influenţa bisericii ortodoxe (cu elemente bizantine) s-a combinat cu păstrarea textelor rituale locale, rezultând un tip specific de colind — aproape întotdeauna centrat pe urare şi pe comunitate — dar fără a elimina motivele precreştine.  

Colectarea şi publicarea colindelor în secolul al XIX-lea (iniţiative folclorice, culegeri locale) au stabilizat versiunile literare ale multor texte populare. În această perioadă colindele au intrat în circuitul cultural naţionalist: au fost folosite pentru construcţia identităţii culturale şi pentru literarizare (adaptări poetice, aranjamente armonice). Cercetări regionale (de ex. în Ardeal, Maramureş, Moldova) arată variaţii dialectale şi melodice, precum şi practici de colindat distincte (grupuri masculine/feminine, jocuri rituale asociate).  

Tipologic, colindele româneşti sunt cântece epico-lirice, frecvent lungi (20–60 de versuri), cu refrenuri şi formule de adresare. Temele includ: naşterea lui Hristos, urări de belşug, evocări ale gospodariei şi ale conducerii locale, dialoguri între colindători şi gazde. Funcţional, colindatul servea (şi serveşte încă) la consolidarea coeziunii comunitare, redistribuirea simbolică a bogăţiei şi menţinerea unui calendar ritual.  

În Vest, carola medievală evoluează din imne latine şi din balade populare, cu o tranziţie puternică spre versurile în vernacular în Evul Mediu târziu; multe colinde cunoscute astăzi au fost fixate abia în epoca modernă (ex.: „Good King Wenceslas” — melodie adaptată, motive regionale). Caractere diferite: în vest, repertoriul include balance între forme sacre şi laice, iar popularizarea urbană (caroling în pieţe, muzică publică) e mai pronunţată în anumite perioade.  

În spaţiul slav şi central-european există tradiţii carolice puternic dezvoltate, uneori cu o identitate bisericească distinctă (ex. carole bisericeşti compuse de preoţi/clerici ucraineni în secolul XVII–XIX). Motivele agrar-rituale sunt frecvente şi aici, dar formele melodice şi textuale pot reflecta influenţe rituale locale (ex.: obiceiul „jocului cu capra”, „colindatul cu steaua”) care au paralelisme cu regiunile româneşti. 

Comuniuni: peste tot în Europa carolele/colindele sunt instrumente de comunicare socială în sezonul rece; ele combină elemente sacre şi laice şi adesea îşi păstrează urgenţa rituală (apropiere de ciclul agrar 

Diferenţe: specificul românesc constă în păstrarea unor formule rituale agrar-magice mai pronunţate (legături strânse cu gospodăria şi animalul domestic), o structură epică a textelor şi un rol pronunţat al colindătorilor ca purtători de noroc comunitar — trăsături pe care le întâlnim şi în estul european, dar mai atenuate în anumite părţi ale Occidentului urbanizat

Modernizarea, migraţia şi mass-media au reconfigurat repertoriul: unele colinde tradiţionale au fost adaptate pentru concerte, radio şi televiziune; altele s-au pierdut sau au fost înlocuite de cântece comerciale. Totuşi, în zonele rurale şi în mișcările de revitalizare folclorică, colindele continuă să funcţioneze ca practică vie. Colectările recente şi studiile etnomuzicologice ajută la conservare şi la re-receptare academică.  

Colindele româneşti sunt rezultatul unui proces lung de stratificare culturală: un substrat ritual-agrar precreştin, integrat şi reinterpretat de creştinism şi de dinamica socială medievală şi moderne. În comparaţie cu Europa, ele prezintă paralelisme clare (origine bisericească a unor imne, vernacularizarea textelor) dar şi trăsături distinctive — în special menţinerea unor funcţii apotropaice şi o componentă epică extinsă. Pentru o înţelegere completă este necesară continuarea cercetărilor comparative regionale şi a lucrărilor de teren.  

Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă (aleasă pentru utilitate în continuarea studiului)

• Teză: Colindatul la români în zona Ardealului, Univ. Babeș-Bolyai, teza (rezumat şi capitole), 2013.  
• Articol/PDF: De la calendele romane la colindele creștine, studiu (GUP).  
• Brătulescu, Colinda românească (colectare/analiză), Biblioteca Digitală.  
• Studii despre istoria carolelor în Europa (UCL; English Heritage; Cathedral Music Trust).  
• Cercetări despre carolă în spaţiul slav (articole şi studii despre Ucraina/Polonia).