Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Otrăvitori, otrăvuri, otrăviri, urmări în spațiul geo-istoric românesc. Ipoteze, certitudini (secolele XV – XIX)

 

 

 

Dan  PRODAN

Istoricul Ioan Burlacu, doctor în Drept (2008) și doctor în Istorie (2014), este cunoscut în istoriografia românească cu următoarele contribuții de referință: Mita (rüșvet-ul) în relațiile româno – otomane (1400 – 1821), cu o Prefață de Prof. univ. d-r Mihai Maxim, membru de onoare al Academiei Turce de Istorie, Editura Istros, Brăila, 2014; Pâra, mita și înșelăciunea la Neculce, cu o Prefață de Prof. univ. d-r Mihai Maxim, membru de onoare al Academiei Turce de Istorie, Editura Istros, Brăila, 2015; Năravuri și obiceiuri domnești în Epoca fanariotă, cu o Prefață de Prof. univ. d-r Ionel Cândea, membru corespondent al Academiei Române, Editura Istros, Brăila, 2017. 

În cadrul aceleiași sfere de preocupări istoriografice, completând-o, se încadrează și noua sa carte: Otravnici și otrăviri în Țările Române, Editura Prospexi, Dorohoi, 2022, 142 p. Lucrarea are un motto relevant: ”Când cuțitul lucește mai puțin, când sângele este vărsat mai rar, atunci înseamnă că e moda otrăvii”, preluat din contribuția tematică a lui Charles Leleux, Les poisons à la travers des siècles, Paris, 1923.

”Otrăvirea, a precizat autorul, constituie o modalitate perfidă de înlăturare a indezirabililor. (…) Otrava este o substanță (sintetică sau naturală) care, într-o anumită cantitate, distruge țesuturile vii, provoacă leziuni sau ucide” (p. 9). La metodă și substanță se adaugă făptașul (otravnicul sau otrăvitorul) și victima. Astfel, pătratul cazului, speței este complet: otrăvirea (faptă cu urmările sale) – otravafăptașulvictima. Apoi, cazul trece în cercetarea și condamnarea penală, devenind un dosar mai puțin sau mai mult voluminos, și, uneori, în istoriografie, literatură, artă, cinematografie, teatru etc., transformându-se într-un subiect de cercetare critică sau reinterpretare. 

După lămurirea unor aspecte tehnice și practice, a unor cazuri celebre de otrăviri și otrăviți (Exordiu, pp. 9 – 26), Ioan Burlacu a abordat problema cazurilor de Otravnici și otrăviri în literatura de ficțiune (pp. 27 – 35). Aceasta, deoarece ”Exploatând apetența cititorilor față de senzațional, mulți scriitori au abordat în operele lor tema otrăvirii” (p. 27). Astfel, autorul a identificat în operele lui Homer (Odiseea), Giovanni Boccaccio (Decameronul), Geoffrey Chaucer (Povestiri din Canterbury), William Shakespeare (Hamlet, prinț al Danemarcei, Macbeth, Romeo și Julieta), J.W. Goethe (Faust), Frații Grimm (Albă ca Zăpada), povești și povestiri (Troia, Tristan și Isolda) exemple de otrăvitori și otrăviri devenite celebre, paradigmatice în cazuistica speței. 

În continuare, I. Burlacu a realizat o Incursiune în istoria otrăvirilor în antichitate și în evul mediu (pp. 36 – 54), concluzionând că ”În antichitate, cele mai multe omoruri prin otrăvire au avut loc, se pare, la Roma, fiind cauzate, în cea mai mare parte, de lupta pentru putere, de necesitatea înlăturării indezirabililor, din interes material și, mai rar, pentru salvarea propriei vieți sau în caz de suicid” (p. 36). În evul mediu, mobilurile crimelor prin otrăvire au fost, în general, aceleași: au ieșit în evidență otrăvurile și acțiunile letale din Anglia secolului XII, Spania și Portugalia secolului XIV, Roma și Statul Papal ale secolelor IX – XVII (pp. 49 – 53).

În legislația românească a evului mediu, secolele XVI – XVIII (Incriminarea omorului prin otrăvire în pravilele vremii, pp. 55 – 60), otrăvirea, tentativa de otrăvire, producerea și vânzarea otrăvurilor au fost mai aspru pedepsite decât crimele ”obișnuite” ale vremii, săvârșite prin metodele și mijloacele ”clasice” ale epocii. Astfel, Cartea românească de învățătură (Pravila lui Vasile Lupu) în Țara Moldovei, 1646, și Îndreptarea Legii (Pravila lui Matei Basarab) în Țara Românească, în 1652, au pedepsit amintitele încălcări de legi cu tortura excesivă, moartea chinuitoare, decăderea din drepturi civile – de proprietate, rușinea și degradarea civică asupra urmașilor făptuitorilor și făptuitoarelor.

Cu baza legală medievală astfel prezentată, autorul a enumerat câteva cazuri și victime ale otrăvirilor (Otravnici și otrăviri în Țara Românească, pp. 61 – 76): marele voievod și domn Pătrașcu cel Bun (decedat în decembrie 1557); Mircea Ciobanul (+ în decembrie 1559); Petru cel Tânăr (+ în iunie 1568); Alexandru II Mircea (+ în septembrie 1577); Vlad, nepotul lui Mihnea Turcitul (+ la 1 august 1589); Matei Basarab (+ în aprilie 1654); Mihnea III Radu (+ în martie 1660); Grigore Ghica I (+ 1674); Gheorghe Duca (+ în martie 1685); Șerban Cantacuzino (+ în octombrie 1688); Alexandru Suțu (+ în ianuarie 1821). 

Pentru Țara Moldovei, I. Burlacu a identificat ca fiind otrăviți următorii mari voievozi și domni: Roman II (+ în iulie 1448); Alexandru II (Alexăndrel) – (+ în august 1455); Ștefan IV cel Tânăr (Ștefăniță) – (+ în ianuarie 1527); Ilie Rareș (+ în octombrie 1555); Alexandru Lăpușneanu (+ în martie 1568); Simion Movilă (+ în septembrie 1607); Ștefăniță Lupu (+ în septembrie 1661); Iliaș Alexandru (+ în 1675) – (Otravnici și otrăviri în Moldova, pp. 77 – 92).

”Față de Muntenia și Moldova, Transilvania a cunoscut mai puține fapte de otrăvire, care au vizat atât pe principi, cât și pe oamenii din anturajul acestora”, a precizat autorul (Otravnici și otrăviri în Moldova, p. 93). Astfel, au fost otrăviți Aron – Vodă Tiranul, fostul domn moldav (+ în iunie 1595); Ștefan Bocskai (+ în ianuarie 1607), Frau Ziegler (+ în septembrie 1729).

Câteva Concluzii (pp. 99 – 102) se impun la sfârșitul radiografiei subiectului amintit. Imperativul servirii unei mese de calitate, igienic pregătită, și  fără agenți alimentari – culinari periculoși la adresa conducătorului țării / voievodatului / principatului, a impus apariția și activitatea a doi boieri / nobili în Sfatul Țării / Consiliul principelui. Marele stolnic, care se îngrijea de mâncarea conducătorului, care o gusta primul, pentru a-i dovedi calitatea, prospețimea și ne-otrăvirea; al doilea, marele paharnic, care degusta cel dintâi băutura (vin de struguri, vin ars – rachiu, alte preparate), pentru a-i certifica calitatea, vechimea, tăria, ne-otrăvirea. Cele două criterii de performanță, calitatea și siguranța, valabile de altfel și astăzi, au fost introduse pentru a asigura buna eficiență și securitatea alimentară ale actului guvernării țării de către ocupantul tronului.

Intervenția preventivă a stolnicului și a paharnicului era eficientă doar în cazul otrăvirii mâncării și băuturii cu substanțe cu efect imediat. În situația contaminării cu otrăvuri cu efect latent, degustarea preventivă asigurată de cei doi boieri avea eficiență redusă sau zero, ingurgitarea de către conducător a unui eventual antidot fiind tardivă sau inutilă. 

Nu toate decesele presupuse otrăviri au fost dovedite a fi fost produse de substanțe letale, din mai multe motive: simptomatica asemănătoare a deceselor cauzate de otravă cu cele din alte motive; lipsa medicilor specializați în otrăviri și a metodelor medicale științifice de identificare a decesului prin otrăvire; imprecizia cauzistică a izvoarelor istorice referitoare la decesele suspecte de otrăvire.

În spațiul istoric românesc, numărul cazurilor de otrăvire, dovedite sau presupuse, a fost mai mic decât cel din Europa Centrală și Occidentală, din aceeași perioasă istorică de referință. 

Cartea lui Ioan Burlacu mai include o Bibliografie a subiectului (pp. 103 – 111), un Glosar tematic (pp. 113 – 116), Indici de nume de persoane (pp. 117 – 130), Indici de așezări și ape (pp. 131 – 134), Anexe (pp. 135 – 142), cu 6 reproduceri color ale chipurilor unor persoanaje amintite în carte. 

Contribuția tematică a autorului, prezentată sumar în rândurile anterioare, este o carte de popularizare a subiectului în literatura românească de cultură generală, în același timp fiind și o introducere facilă în istoriografia temei. Otrăvitorii, otrava, otrăvirile alcătuiesc întotdeauna o atracție și o provocare istoriografică, context în care mărturiile izvoarelor istorice, coroborate cu ultimele metode și procedee toxicologice, nu au exprimat încă concluzii definitive. 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania