OVIDIU BUTUC: ”Presa scrisă are anii numărați, dar cred că tot va rămâne ceva din ea, cât să nu i se piardă sămânța”

IOAN  VASIU: – Domnule Ovidiu Butuc, ați absolvit o facultate de ziaristică. Vă rog să detaliați puțin acest capitol din biografia dumneavoastră.

• OVIDIU  BUTUC: – Sunt absolvent al Facultății de Ziaristică în 1978, prima promoție cu durata cursurilor de patru ani. Până atunci, facultatea era de numai trei ani. Am fost un student ”întârziat”, când am dat examenul de admitere (3,5 candidați pe un loc) aveam 28 de ani și un copil de patru ani acasă, la Focșani. Până atunci fusesem muncitor, învățător sau profesor suplinitor și, din nou, muncitor. Când am ajuns, din nou, la școală aveam 11 ani de muncă! De câțiva ani, facultatea de ziaristică fusese transferată de la Universitatea București, unde era secție a Facultății de Filosofie, la Academia ”Ștefan Gheorghiu”, pentru a putea fi încorporată mai ușor ideologiei de partid a timpului. Statutul absolvenților, ca și onorabilitatea profesiei de jurnalist au avut astfel de suferit, societatea asimilându-i pe ziariști ca pe niște politruci. Ceea ce era complet fals. Școala de ziaristică era o entitate independentă, cu sediu, decanat, profesori, curiculă școlară, proprii. Din 1977 și durată de școlarizare mai mare! Mărirea duratei cursurilor la patru ani are și o poveste  pe care eu am știut-o cel mai bine dintre studenți: poate și din cauză că aveam ceva viață trăită până atunci cu destule responsabilități, m-am trezit în anul al treilea secretar al organizației de partid a facultății, care cuprindea studenții și lectorii. Profesorii erau externi, veneau din alte instituții de învățământ superior bucureștene. În calitate de secretar al organizației, aiurea!, ce organizație?, nu-mi amintesc să fi ținut vreo ședință de partid până la absolvire, am cerut – și am primit – audiență la rectorul Academiei, Leonte Răutu, și, în numele studenților și al cadrelor didactice, i-am cerut mărirea duratei cursurilor la patru ani, motivând că din cursurile viitorilor ziariști lipseau discipline fără de care pregătirea lor era mai săracă, deficitară. După vreo trei săptămâni, de la Nestor Ignat, decanul facultății, am aflat de prelungirea școlii cu încă un an, în care am avut cursuri de istoria civilizației universale, estetică, logică, filosofie…   Susținute de unii dintre cei mai redutabili profesori universitari ai vremii și adăugate  celor de gramatica limbii române, limbi  străine și multă practică studențească – concretizată prin producerea unor ziare făcute de studenți în diverse orașe ale țării. 
•   I.V.: – De ce ați ales această profesie (deloc ușoară) și nu alta ?
• O.B.: – Pentru că îmi doream o viață mai bună și pentru că îmi plăcea să scriu. Când am ajuns la facultate aveam ceva antecedente, eram directorul unei școli generale dintr-un sat din județul  Bacău și când aveam ceva interesant de spus  trimiteam știri  ziarului  județean. Nu am greșit  alegerea, am avut o profesie frumoasă, poate una dintre cele mai frumoase, chiar dacă nu am practicat-o acolo unde am început-o și unde aș fi dorit să rămân. Ultima perioadă de practică studențească am făcut-o la ”România liberă”, după ce trecusem prin alte experianțe la Radio România, ”Informația Bucureștiului” și ”Delta” Tulcea, în această din urmă redacție, împreună cu Radu Anton Roman, viitorul autor de cărți de gastronomie care pe atunci nu știa să facă o salată de roșii. De pe urma tovărășiei noastre din acea vară, a anului 1975, cu inundațiile de pe Dunăre, el s-a ales cu romanul ”Vara nimănui”, în care el e Mihai, iar eu Simion.
• După practica la ”România liberă”, Octavian Paler m-a cerut de la decan și m-a angajat imediat după susținerea examenului de diplomă de licență. În puținul timp în care am rămas la ”România liberă” am scris reportaje de prima pagină. Primisem imediat și apartamentul din Berceni în care locuise Corneliu Vlad, care se mutase la trei camere în Drumul Taberei. N-a fost să fie. Dumitru Popescu- Dumnezeu l-a presat pe Octavian Paler să-mi dea drumul la Focșani, la solicitarea lui Simion Dobrovici, prim-secretar la Vrancea. Nici audiența cerută la Elena Ceaușescu nu mi-a folosit la nimic, m-a primit un ins cu fața ascunsă după o pereche de ochelari de soare și o lampă de birou cu lumina îndreptată spre mine, cât doar să dibui că dincolo de masă era un individ. 
•   I.V.: – Câți ani ați dedicat gazetăriei ?
• O.B.: – Toți anii de după începerea facultății, adică până la pensionare. Aș zice că și după. În 22 decembrie 1989, împreună cu doi profesori focșăneni și redactorul șef de atunci am scos primul număr al ”Milcovului liber”: o foaie de tabloid față-verso pe care pe la sfârșitul zilei am împărțit-o  focșănenilor care ne-au ieșit în cale. 
• Peste aproape trei ani, ”Milcovul” avea să fie primul ziar din România privatizat prin metoda MEBO, salariații devenind acționarii noii societăți private. După privatizare, am fost ales redactor șef.  Lumea se schimba, dispăruse tiparul înalt și eram nevoiți să îl tipărim tocmai la Iași, noii gulerați  ai  zilei  își  făcuseră  ziarul lor – rețeaua Monitorul – și, din poziția politică au convins marile firme să nu își mai facă publicitate la noi. Dar profesia și rangul  m-au ajutat să răzbesc acolo unde sperasem mai puțin: să rup satul natal de la comuna la care fusese arondat în 1968 și să își recapete, prin lege, statutul de comună. Treabă înfăptuită după mai  multe  drumuri  la  București  și  cu  ajutorul celor care puteau decide în chestiune. De aici până la a fi și primar nu a mai fost decât un pas: am câștigat alegerile din 2004  cu 86 la sută în primul tur de scrutin.     
•    
• I.V.: –  Când  ați  aderat  la  Uniunea  Ziariștilor  Profesioniști  din România  și  de  ce  ați  ales  această  Uniune ?
• O.B.: – Aderența la UZPR s-a produs, ca să zic așa, prin simpatie. Din 1990, eram membru în consiliul director al Societății Ziariștilor din România, cu președinte Mioara Vergu, care își avea sediul în Casa Presei. Din  biroul  președintelui  SZR  se  intra  într-o  cămăruță  mai mică în care funcționa UZPR. Am fost un fel de miel blând, carevasăzică.
• I.V.: – După  părerea  dumneavoastră  se  mai  poate  spune  că presa  este  a  patra  putere  într-un  stat  democrat ?
• O.B.: – Nu. Nici nu se mai face. Toată presa face politica celui care plătește. Cine  plătește, se știe. Nici  măcar  jurnaliștii   așa-zis independenți  nu  mai  au  ”respirația”  proaspătă. Cei mai mulți dintre ei  s-au  îngrășat  punându-și  efortul  și  talentul  în  slujba  potentaților, iar eu  ziarist  cinstit  și  bogat  nu  am  cunoscut. 
•   I.V.: –  În  ultimii  ani  a  luat  o  amploare  uimitoare  presa  online. Poate  aceasta  să  ducă  la  dispariția  presei  tipărite ?
• O.B.: – E adevărat că presa online a luat amploare în ultimele două decenii, dar în acest timp s-a produs, tot  treptat, și o explozie informațională. Presa scrisă are anii numărați, dar eu cred că tot va rămâne  ceva  din  ea, cât  să  nu  i  se  piardă  sămânța. Și produsă doar pentru  adevărații  intelectuali. Ceilalți  trebuie  doar  să-și  plătească  abonamentul  la  telefon.
• I.V.: –  Ce  aveți  acum  pe  masa  de  lucru, ca  jurnalist  și  ca scriitor ?
• O.B.: – Ca jurnalist, nimic, mă mai joc pe facebook cu câte un mic comentariu când vreun eveniment nu mă lasă să mă odihnesc, Dar, ori de câte ori găsesc puțin timp mă gândesc la o altă carte (de  curând  am scos la Editura UZPR cartea de proză ”Recrutul fugar”), în care personajul  principal  ar  trebui  să  fie un primar de acum aproape două decenii. Pentru că nici primarii nu seamănă unii cu alții în timpuri diferite, și nici ei între ei, indiferent de timp.    
•                                     Interviu de Ioan Vasiu /UZPR