Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018

Pâinea ultimei zile

Uimirea din dimineaţa prelungă cînd, pe neaşteptate, te surprinde capodopera finală a strădaniei de o viaţă: apusul astrului de deasupra casei tale.
Iisus de-aş fi, nu te-aş chema la mine. Nu ştiu ca mîntuirea să fie fapta bună pe măsura oricui.
Nu mi-i uşor a crede că autorul unei poezii e omul ce va muri curînd, nu mi-i uşor a crede că cel care a scris-o e încă în viaţă.
Păcatul tău te face mai de înţeles, aşezîndu-te în rînd cu lumea. Viciul comun te înjoseşte, coborîndu-te între nemernicii de care nu mai scapi.
Conştiinţa de sine, înviere a propriei fiinţe din abisul inform, culcuş cuibărit în mlaştina caldă şi puturoasă. Din acea mlaştină zbori cu personalitatea ta ca bobocul rebel de raţă sălbatică.
Ce vină are sodomitul vieţuind în blestemul casei lui, în păcatul Sodomei? Cine scapă uscat cînd plouă peste toţi, peste tot, ca din veşnicie?
Ideea că sînt om încă mi-ar fi suportabilă dacă n-aş şti cît de mult mă asemăn cu ceilalţi.
Nu-ţi răzbuna ziua de post de ieri ghiftuindu-te azi şi nu-ţi urî zilele de frupt. Împacă flămîndul de pîine cu sătulul de viaţă, amîndoi înlănţuiţi în tine – iată religia ce mi-aş dori-o.
Moartea face din om, neom – demon, strigoi, orice să te scoată dintre cei de seama ta.
Sîntem vast cimitir duşmanilor dispăruţi de moarte bună, la nimicirea cărora n-am participat. Îi pomenim în rugăciuni ca pe nemeritata pîine zilnică: Îngropaţilor în noi, să le fim ţărînă uşoară!
Rătăcesc în afara binelui, a răului, cîtă vreme nu le ştiu moşia. Fac binele fără voie ori tocmai cînd cred şi eu că fac ce e mai rău. Riscul de a fi viu!
Pămîntul, sălaş cu porţile deschise vraişte unde bocitoare plătite în praznice bogate, hohotesc cu optimism lîngă răposaţii de ieri şi de mîine.
Dumnezeule, mă plictiseşti cu rotunjimea ta.
Filmat invers, Manole nu cade ci zboară şi o deszideşte pe Ana visată. Urcat pe şindrila credinţei, demolează piatră cu piatră fiinţa mănăstirii să descopere iubirea. Drept pedeapsă, i se ia darul zborului.
Itinerarul de condamnat al destinului e drumul critic construit pas cu pas chiar de idealul imposibil de dominat.
Cu naivitate băuse din beţia atîtor religii şi, neatins de mîntuire, plutea duhnind a duh pieritor.
Ulciorul e trecător, ciobul – etern.
Visam că toate epavele mării s-au ridicat la suprafaţă plutind din nou. Scena părea un cimitir de pe uscat cînd morţii ies la picnic să afle ultimele veşti.
Mîncarea bine gătită e excelentă azi, a doua zi mai guşti puţin, iar poimîine nu te mai apropii de ea. Numai pîinea hrăneşte şi-n ultima zi.
Judecat prin somn, executat regeşte pe ghilotina de puf, mă trezesc direct în Joia vieţii de apoi.
Om fi răi numai din graba asta de trecători? Doar că ne zoreşte Nenumitul să trăim eternitatea de la cap la coadă în limita cîtorva zeci de ani?
În ani m-am lepădat de idei contrare mie, altora, cu uşurinţa cu care lumea îşi schimbă chipul. Să păstrez ideile şi să-mi schimb viaţa mi-ar fi mai greu, chiar dacă alţii reuşesc de azi pe mîine!
Mitologiile chineză, indiană, mesopotamiană, egipteană, greacă, romană, celtică şi nu numai, fac să ne înrudim între noi, viii şi morţii, fără să ne fi cunoscut, aşa cum smogul respirat astăzi se înrudeşte cu aerul proaspăt de la începutul adamic.
Sub anestezia vremii, nu deosebeai răsăritul de amurg şi nici zilele tale de ale altora. Gîndurile îţi amorţiseră pe des înţelenitele cărări către El.
Pendulez între două incertitudini fundamentale, pentru credincioşi prea clare: Dumnezeu – Moarte.
Sufletul – capăt de dumnezeire sădit în tine să nu rătăceşti de tot în oceanul sălbăticiei.
Ignorînd ipocriţii, nimeni nu crede cu adevărat, treaz sau în vis, că a căpătat tot ce merită, tot ce-şi doreşte. Asta da echitate divină!
Spiritul – flacăra care epuizează trupul.
Deborda de furia stenică, incendiară, a celui sănătos. Înjurăturile sale ozonau aerul şi, precum fulgerul, despica becisnicii anesteziaţi de bun simţ şi decenţă.
Înţeleg că, în vîrtejul de necontrolat al vieţii, poţi nimeri în groapa cu scîrnă şi să te obişnuieşti, ba, în timp, să o şi adori ca pe plaiul tău natal. Dar cum să susţii că acolo curge lapte şi miere, invitînd şi pe alţii în extazul tău de patriot pidosnic.
Pleoapa mea tremurîndă suportă o lume în construcţie pe care n-am s-o mai văd terminată.
La Ceronetti, cel lăudat de Cioran, perversiunea e răul ce-mi siluieşte voinţa. Nu, asta va fi faptă din Codul penal, pe cînd perversiunea o văd diferit: e mai degrabă binele făcut cu de-a sila, binefăcătorul aşteptînd, după viol, şi recunoştinţă.
Imperiile culturii cad sub mîna nedată scrierii. Sălbaticii încă înving iar nepoţii noştri aşa firavi vor fi urmaşii puternicilor barbari, analfabeţii de astăzi.
Vine şi ziua din urmă, a mea şi a ta, cînd ne vom mînca la fel pîinea, merinde pe ultimul drum.
Eliodor din Tassis – omul de negăsit pentru că noi nici n-am existat.
Poţi fi neîncrezător în amici, te poţi îndoi de dezertarea lor. În schimb, duşmanul e sigur ca fidel pătimaş al resentimentelor sale faţă de tine.
Fără primejdia cascadei, rîul leagănă în somn pescarii. Fără primejdia urii, destinul tău sastisit se sfărîmă ca betonul nearmat.
Sînt rău, aşa-i. Dar dacă încă mai respiraţi, înseamnă că iar m-am zgîrcit la proporţii!
Există superbia mărturisirii, a spovedaniei prin vinovăţii agravante şi asumate gratuit, în ideea că nu vei fi iertat decît pentru păcatul total. Gata a te spovedi, oricît ai greşi, te şi vezi cu un picior în rai.
Pentru mine, soarele apune în fiecare zi cîte puţin, pînă nu va mai răsări deloc.
Smerit Domnului, crezi că Biblia te învaţă, la palma primită, să-ntorci şi celălalt obraz. Spiritul ei subteran cere să-ţi tragi singur a doua palmă, să-l scuteşti de efort şi să-ţi bucuri semenul fără duşmănia căruia nu te-ai şti îndestul împlinit.
Ai o scîrbă înnăscută faţă de gîndaci. Oriunde îi persecuţi ignorîndu-i şi, din scîrba ta, trăiesc ei. Ignoră-i şi vor dispărea otrăviţi de huzurul lor!
Prietenii mă incinerează cu privirea lor albastră, bine oxigenată, ca flacăra ce ţine viaţa peste vrerea ta.
Cuvintele îl înălţau pe schele paralitice pînă unde aerul rece îţi sparge dinţii cînd respiri. Scria doar cît să se salveze şi nu vorbea nici atunci.
Neivitul mîine, cosmodrom secret de aşteptări şi presimţiri din alt timp, îl construiesc pe ascuns din porunca visului premonitoriu, precum Noe.
Mă întristează îngerul meu. Frînte de oboseală, aripile-i de salahor ceresc nu-i lasă tihnă, iar grija de mine îi aduce dojana fraţilor.
Dai cuiva bună-ziua? Prea bine, aşteaptă-te ca urarea să schimbe destinul tău şi al celuilalt. Eşti pregătit a concura cu Dumnezeu? Atunci fă-o, dă bineţe cu inima deschisă!
Moartea are un bun simţ vinovat. Nu ne rabdă lumina din ochi şi de aceea ne închide pleoapele.
Dezastrele fericite m-au trăsnit din partea femeii, întotdeauna apropiate, furtuni din care am renăscut.
Tare ca viaţa e cel firav, nepotrivnic nimănui, neobservat şi rămas în dispreţul stăpînului ce-l înjură şi-n somn. Paiul uşor, neobservat, lăsat în voia valului, nu-i frînt şi ajunge mîntuit pe malul salvator.
Sănătos cum eşti, nu te temi de mătrăgună, nici de leacuri. Dar veni-va pe furiş bătrîneţea, cu scîrba ei letală de tot ce-i lumesc.
Ca orice lucid, am accese de prostie, încremenind amuţit de admiraţie în faţa idiotului vioi şi eficient.
Lumea de azi – infern al toleranţei de neadmis pentru inchizitorul ce m-ar fi torturat fericit că mă salvează de mine însumi. Cum să îngădui ereticii care nu-şi ard torţionarii pe rug în săptămîna patimilor!?
Cu ipocrizie, găsesc motiv să cer iertare fiecărui om, fiecărei vietăţi. Cu sinceritate, în sinea mea ştiu că nu-s lăsat a greşi cu generozitate, pe cît sper să pot.
Mă cred superior lumii tocmai prin ce nu ştie despre mine. Are de ce a mă dispreţui ignorîndu-mă ca pe un vanitos de duzină.
Cînd stăpînii nedrepţi, începînd cu judecătorii pămînteni, ajung în acelaşi rai cu mine, refuz raiul. Altfel, viaţa mi-ar fi acelaşi iad pentru că n-am de gînd să-i iert ca nu ştiu care creştin de treabă.
Nemurirea nu ne-ar schimba cu nimic natura. Perfecţiunea biologică nu ne-ar vindeca handicapul de luciditate că nu pierim şi noi ca oricare alt animal.
Afară aud ţipete omeneşti, deschid fereastra – e vîntul. Închid şi aud zgomot ca iscat de oameni. Deschid – ploaia. Închid şi aud ropotul ploii, al vîntului. Deschid să văd cine plouă în plină noapte, cine suflă ca vîntul: sînt rătăciţii către ziuă.
Singurătatea – sinucidere imperfectă. Absenţa din faţa altora e şi ea o plecare. Nu-ţi bate nimeni în uşă, nu-ţi răscoleşte nimeni mormîntul gol.
Îndemn de melc: Sigilat sub lacătul de calcar, caută netulburat misterul din irisul lumii.
Blîndă, luna îşi uită sînul pe visele sugarilor.
Noaptea are momentul insesizabil după care nu îndrăzneşti să te culci, deşi nimeni nu-ţi mai caută pragul. E ora cînd bătrîneţea te trece dincolo de zorii ultimei zile.
Ridicolul ucide pe oricine are o minimă îndoială asupra lui. Şi care ins de bun simţ n-ar avea-o.
Hapsîn a-mi trăi ziua, mă culc noaptea tîrziu, în ora de mîine.
Spovedania anonimă, de dincolo de peretele confesionalului, făcută duhovnicului necunoscut, îşi anulează catharsisul. Păcătosului îi e frică să şi-o asume, Dumnezeu n-are urechi s-o audă.
Boala de moarte lungă fereşte de căderea în păcat păstrîndu-ţi virtutea creştină. Vei fi mîntuit, nu şi lecuit, strecurîndu-ţi reumatismele rebele prin vama cerului, dincolo de lume.
În jungla rece a oraşului mulţi s-ar dori vînat, nu vînător. Vînatul o duce bine fiind în avantaj, zic ei: n-are nici o interdicţie, nici sezon închis şi îşi pot pierde blana oricînd, repede şi la orice preţ.
Te pregăteşti de somn cum te-ai pregăti de crîncena luptă finală. Ştii că nu te întorci viu din toate bătăliile. Şi cei morţi în vis mor de-a binelea.
Cumpăr loc pentru că timpul, ca amanta de inimă, nu se vinde ci numai te părăseşte cu milă.
Desţeleneşte cernoziomul nopţii cu cazmaua insomniei. Vei auzi atunci lectura jurnalului tău intim ţinut în secret, de la începutul lumii, în memoria ce ne leagă vertical, fiinţă de fiinţă.
Acelaşi cer uneşte oamenii despărţiţi prin vise. Mă simt vecin de vis cu o lume de necunoscuţi.
Carpe diem: de dimineaţă mă bîzîie deviza asta de efemeridă cu credinţă în viaţa de apoi!
Bănuiala că îţi sleieşti trupul plin de pofte amînate în pînde inutile, aceea te şi omoară.
Apa otrăvită de lacrimi, ziua cu moină şi zloata uitată de Dumnezeu între anotimpuri, toate îţi fac viaţa lehămeţită de viaţă. Finalul vine salvator, cafea amară în mijlocul zilei de miercuri.
Minunea – semn suspendat al sfîntului sceptic. Şi eu, mirat de mine, îmi scot des aureola de pe cap neîncrezător că nu s-a stins, că nu s-a evaporat.
Turmă, cîrd, roi… Dumnezeu a făcut omul, individul, şi nu prin însumare în mulţime sîntem măsura Lui, a celui unic. Adunat la grămadă, omul devine altă specie şi scapă stăpînirii cereşti.
Păcatul ni-l iartă laşitatea, egoismul, dar ne sufocă propriul sentiment de monedă falsă, în vreme ce vom fi preţuiţi de inamicii drepţi pentru ceea ce nu sîntem.
Mă domină încremenirea arcuşului căzut peste corzi tocmai cînd vîntul îmi ia partitura din faţă.
Surprinzi în vis tremurat fiinţa ta de insectă tîrîtoare, pradă fidelă zilei şi locului, compromis derizoriu între a zbura şi a nu fi.
Cum ar arăta acea lume intransigentă, permisivă numai faţă de idealurile pentru care sîntem dispuşi să murim, nu doar să le strigăm. Ar fi o muţenie în jur…
Eroarea s-ar usca de la sine, ca brusturele fără apă, dacă n-am iriga-o subteran cu prejudecăţile maţului gros, cu poftele salivei noastre.
Zborul – slava care mă însingurează.
Dorinţa realizabilă nu-i dorinţă, ci cură cu ceai de rostopască. Dogoarea dorinţei adevărate te aruncă de pe balcon după fluturele de răcoare ce zboară la doi metri de tine. Pînă jos îl prinzi şi vei fi un fericit.
E de speriat pacientul ajuns la psihanalist ca la stomatolog. El pleacă nemulţumit dacă doctorul nu-l trimite acasă cu subconştientul sîngerînd în batistă.
Unicul fapt memorabil al istoriei – ivirea lui Adam, petrecut aproape de început. De atunci nu mai contenim a-l comenta pînă vom trăi şi ultimul fapt demn de ţinut minte: dispariţia urmaşului din urmă.
În oglinda amiezii nu mă recunosc; în ecourile ce mi le întoarce strada, nu mă regăsesc. Sînt fiul trăsnăilor mele abia după căderea serii.
Oricîte dovezi aduni sînt şi nenorociri de necrezut pînă nu te ating cu aripa. Aşa o fi şi moartea.
Toţi scaieţii din marginea drumului spre cer ţi s-au adunat în tălpi. Ai harul de a ferici pe alţii, cînd tu însuţi rămîi cîrcotaş pe gardurile raiului.
Leşul, răscumpărat pe scumpe vicii de la viermii cei silitori, ţi-l macină ziua prin încetele otrăvuri fumegînde.
Frazele curg în şiruri, dar puţine rîndunele cad cu sinceritate vie în vicleanul tău laţ de mătase roză.
Veţi planta lalele peste ciulini şi veţi tăia cu rigla şi compasul alei perfecte, dar eu voi căpia atunci de dorul parfumului sălbatic, înţepător, al bălăriei ucise.
În încremenirea letală a plictisului şi micul pas de iniţiere în moarte ia noutatea îndemnului spre viitor, a progresului inevitabil pe care îl adorăm.
Fapta sfîrşită expiră aer de cavou. Imperfecţiunea e mai fertilă ca desăvîrşirea ce nu mai naşte.
Cînd văd defectele trupului, ale minţii omeneşti, am teama profundă că sîntem doar în tranziţie spre o specie asemănătoare, în final, cu păianjenii, cu hiena, cu aligatorii, oricum cu o specie stabilizată de milioane de ani şi care a ştiut dintodeauna încotro merge.
Se ştiuse cu îndatorire sfîntă pe pămînt pînă cînd, privind pe fereastră, se trezi uitîndu-şi destinul de mîntuitor al lumii. Asta i-a fost cea mai fericită clipă.
Deasupra-mi, pe aceeaşi umbră, se întrupează străinul de mîine, ruda pe care n-o voi cunoaşte.
Atotputernice, de le-ai şti pe toate şi le-ai prevedea aşa cum vor fi, din milă de Tine, m-aş alia cu oricine şi aş face orice să-ţi pierzi darul.
Întîrziatul zice: El este punctual că are timp să aştepte!
Cu atîţia vii prin cimitire mă întreb: ce vorbesc morţii cu trecătorii aceştia care n-au avut încă parte de marea experienţă ce nu mai foloseşte la nimic?
Duhneşte în mine materia prea veche. O fi izul simţit din apropiere al bătrîneţii, o fi boala blîndă ce-mi schimbă formula chimică?
Transpir în răcoarea nouă din jilava casă străină pînă îmi vine, de la locuinţa veche, căruţa prea plină cu lucruri pămînteşti.
Îngerul tău nu se înhumează cu aripile. Ele vor bate orfane, înaripîndu-i groapa deschisă.
A doua viaţă, tot mai subţiată, de cerşetor dăruit iarăşi cu suflet ucenic, străveziu şi fără nume.
Luciditatea e mai degrabă blestem: cum să dormi cînd te previne cu toate sirenele că ceva se întîmplă lîngă tine chiar cînd vrei să închizi un ochi măcar.
Tai păduri, le faci hîrtie să-ţi înşiri calculele şi argumentele iar el aduce un desen, o fotografie doar, şi le anulează şoptind: Imaginea are ultimul cuvînt!
Să mori cu amintirile pe care nu le-ai trăit – durere de nesuportat.
Mi-am spus că trebuie să-mi corectez viaţa numai în punctele obligatorii, esenţiale, şi am înţeles: o voi lua de la capăt!
Se învăluia în înjurături ca într-un blazon de sinceritate. Înjura pe oricine cu un dezinteres monoton, din inimă, fără gînd ascuns: Dă-l dracu’!
Nu îndrăznesc să-mi fie milă de cineva. De-ar fi să încep, aş începe cu mine, continuînd curajos cu cei ce se cred acum stăpînii lumii!
Achită-ţi întîi datoriile faţă de tine şi apoi faţă de alţii, pînă la ultimul om, pînă la ultimul ban. De aici va începe cu temei faima ta cinstită, dărnicia ta de bun platnic.
Patima – inima dictînd mîinii ce nu ştie să scrie.
Ca şi la o casă, faţa plăcută a femeii este interiorul. Ce-i de preţuit la palatul împodobit de comori în care nu-s poftit să intru?
Aş crede în religia în care preotul n-ar fi om ci ar fi chiar Dumnezeu iar biserica Lui ar fi raiul. În acea religie m-aş regăsi mirean smerit. Pînă atunci rămîn pămînteanul acesta provizoriu şi nesigur de nimic.
Să baţi veacul cu sănătatea ta nu-i o vitejie din cale afară. Să tîrîi după tine targa de muribund decenii la rînd şi să nu cazi, ei, asta da victorie!
Abstinenţa – unica perversiune de care mă feresc.
Tristeţea e omenească? Vei vedea şi cîini trişti, semn că deja am molipsit fauna din preajmă.
Ai aflat secretul divin? Nu mi-l spune, nu mi-l cînta. Oricum, pluteşte protector deasupra-ţi, gata să te ajungă, ca găinaţul păsării de nevăzut, îngerul ce te-a ales să-i porţi murdăria lumească.
Mircea Oprea
(Fragment din cartea ,,Mirarea de mine”, apărută la Editura Agata, 2006)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 18 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5