Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

PARADOX 7

Nicolae CORNESCIAN

 

 

 


PARADOX

7.

Catadicsesc să cred că nu contează defel ce presupune ea acum, când îi întorc spatele și îmi reprim orice fel de dorință demnă de a deconspira chiar și cel mai neînsemnat simț al decenței. Trag pledul de poliester aproape până la nivelul nasului, căci resimt un frig pătrunzător emanând dinspre ea. Aici, în patul ei. În acest întuneric mult prea dens. Când o simt lipindu-se de mine. Când pielea ei îmi atinge omoplații și fesele, partea dorsală a picioarelor ghemuite și rămase inerte chiar și în clipa în care ea mă îmbrățișează. Palma mâinii ei drepte se odihnește în dreptul inimii mele, măsurându-i parcă lentoarea bătăilor, îndepărtând în mod deliberat orice aer fatalist, orice gând rău pe care l-aș putea avea doar din cauza ostenelii acumulate peste zi. 

– Dormi, îi aud îndemnul, căci la 3 și 17 minute va trebui să ne trezim ca să jucăm o nouă partidă de șah.

Nu-i spun nimic, ci simt doar o acută nevoie de a mă retrage în lumea visului. Sunt ostenit. Într-un fel aproape fastuos, jubilez la gândul că totul decurge întocmai așa cum ar trebui să fie. Sunt îndreptățit să cred că altfel nici că se poate. Oarecum stânjenit, îmi dau toată osteneala să par doar așa cum sunt. Și aproape că reușesc să fac abstracție de ea, cu toate că încep să nutresc o neînțeleasă compasiune pentru această persoană, devenindu-mi tot mai apropiată, tot mai prezentă și tot mai a mea. Căci, dincolo de multitudinea similitudinilor pe care le-am sesizat și analizat în ultimele zile, există ceva mult mai relevant, ceva ce ne leagă și ne obligă să gândim aproape identic. Însă, deocamdată, nu îi pot recunoaște în față acest fapt. Fără menajamente, în preajma ei, întotdeauna tind să las impresia unui ins auster, interesat mai degrabă de latura rațională a existenței decât de sentimentalisme ieftine. Nu frizez neadmisul și nici obsesii pentru satisfacții de moment, cele de natură intimă. Mă mulțumesc cu faptul că o știu alături, o simt aici, în acest întuneric odihnitor, lipindu-se de mine ca ceva ce face parte chiar din trupul meu. Ceva rece și umed. Ca o crustă de umbră necesară confirmării propriei prezențe. Ceva lipsit de orice surplus, cum ar fi, spre exemplu, părul pubian. Ori alte prisosințe, demne de a-mi induce o mulțime de neplăceri ori stări fastidioase. Îndeosebi, în aceste minute, când cu toată obstinația caut să mă cufund în vis. Împreună cu ea. În același vis. Unul comun.

Dar nu reușesc, ci, mai degrabă, doar mă las distras de tot ce mă învăluie în aceste momente: respirația ei, aerul ce vibrează în hăul beznei dense de alături și mirosul, mai ales mirosul. Amintind ceva proaspăt și extrem de rar. Cum ar fi vreo floare de pădure, ultima din specia ei, aflată pe cale de dispariție. Un soi al cărui denumire nu o știu și nici nu am știut niciodată. La fel ca și numele ei, adevăratul ei nume, dar nu cel folosit în mediul online. Așa că, întorcându-mă pe spate, apucându-i mâna care încă mai adastă în dreptul inimii mele, o întreb cât se poate de simplu:

– Lara și mai cum? 

Dar în loc de răspuns, simt cum arătătorul mâinii în cauză urcă încet, de-a lungul gâtului meu, înspre buze. Le apasă ușor. În semn să tac. Pe când cealaltă mână îmi atinge coapsa dreaptă. Urcă tot mai mult. Se oprește în zona sensibilă. Atât de aproape, încât și cea mai mică mișcare de-a sa simt că îmi induce frisoane. Mai mult de atât însă văd că nu își permite. Poate pentru că nu îi ofer răspunsul pe măsura așteptării sale. Mai precis, las ca totul să pară cât se poate de firesc. În locul excesului de nestăpânit, prefer odihna. Acest răgaz atât de plăcut. Această detașare de tot și de toate. Această cufundare în ceva mult mai plăcut decât orice toropeală. Astfel, deci, îmi explic și îndemnul ei pentru o totală tăcere. Pentru această ezitare ori, mai precis, lipsa oricărui gest oarecum nepotrivit. Mai ales acum, când simt părul ei moale alunecându-mi ușor pe față. Apoi simt cum își lasă capul pe pieptul meu gol, fapt ce mă obligă s-o îmbrățișez cu mâna mea dreaptă. S-o trag mai aproape de mine. Să continui s-o tachinez cu aceeași întrebare: 

– Lara și mai… ?

Dar buzele ei îmi acoperă buzele. Sunt reci și umede. Și au gust de zmeură. 

– Și atât, răspunde ea cu o voce ușor tremurândă, în timp ce simt cum își lasă piciorul ei drept peste piciorul meu gol. Urcă treptat, până când îmi acoperă jumătatea corpului cu corpul ei ce pare mai ușor decât orice umbră. Se încălzește gradat, pe măsură ce percep tot mai acut cum începe să se cufunde în vis. Căci acum respirația ei devine mai pronunțată, iar mirosul de zmeură coaptă se degajă și mai distinctiv de undeva din străfundul ei. Ca o simbioză între tot ce cred și tot ce simt pentru prima dată, întrutotul insurmontabil în raport cu alte încredințări de asemenea intensități. La fel ca și aceste zvâcniri ale ei. Sporadice și secundate de gemete mulțumitoare, cu toate că cea mai umedă parte a corpului său, moale și fierbinte, abia de atinge acea parte sensibilă a trupului meu care la contact cu orice altceva naște durere. Dar nu și acum. Și nicidecum în clipa atingerii zonei ei erogene, când, lipite, părțile deschise ale cărnii noastre vii nu mai induc nici o durere, ci, mai degrabă, mă cufundă în aceeași stare de satisfacție pe care știu că o resimte și ea în aceste momente. La fel de clar și la fel de intens, cu toate că, dormind deja, știu că nu mai percepe mai nimic altceva din realitatea imediat apropiată. 

Plină de satisfacții malițioase, se lasă purtată printr-o lume aparte. Tremură ușor, iar aceste frisoane mă fac să cred că nu doar în realitatea ei de zi cu zi, așa cum o văd uneori, dar și în acest univers straniu, cel al visului, dă dovadă de aceeași voință combativă. Pare a nu simți nicio culpă în fața celor întâmplate atât de spontan. Pare ușor irascibilă, poate pentru că percepe într-un mod cu totul inexplicabil gândul meu oarecum bizar, atât de nepotrivit în această conjunctură, când nu știu de ce, dar sunt pe punctul de a retracta de la toate astea. Mă întreb dacă nu eu sunt cel care greșește și profită de evidenta ei obsesie pentru mine. Îndeosebi, pentru jocul minții față de care, în ultimul timp, observ că manifestă o pasiune de nestăvilit. Dă dovadă chiar și de o subtilă erudiție, de acel devotament care în anumite cazuri mă face să reacționez cu asprime la mutările ei uneori destul de bune. Joacă imprevizibil. Mă imită. Mai precis, nu face altceva decât să răspundă într-un mod optim la fiecare mișcare de-a mea. Îmi blochează toate atacurile. Din maniera ei deduc că e capabilă să anticipeze poziția pieselor chiar și peste patru mutări. Și asta mă obligă să mă feresc oarecum de ea. Atât pe tabla de șah, cât și în realitate, în această noapte în care mă flatează cu felul ei bizar de a fi. În această clipă în care caută o poziție ideală. Urcă treptat, iar apoi își lasă picioarele încă destul de reci de o parte și de alta a picioarelor mele. Respiră profund, tot mai profund, obligându-mă să respir în același ritm. Fapt de care la început nici măcar nu sunt conștient, cum nu mai pot percepe nici măcar marginea clară dintre corpurile noastre. Mai degrabă, mi se pare că totul e doar o singură masă vârtoasă, luminând parcă în acest întuneric mult prea dens, lucind din pricina umezelii fierbinți. Chiar dacă limitele nu se întrepătrund. Chiar dacă părțile esențiale rămân doar la nivelul atingerii. 

– Te temi să treci dincolo de conturul meu? nesperat o aud șoptindu-mi. Oarecum caustic și vizibil incitant chiar și atunci când mă liniștește totuși, căci se explică numaidecât:

– Te temi să depășești triunghiul de apărare dimprejurul reginei mele de pe C3? 

– Știu ce gândesc, dar nu văd ce simt, îi spun la fel de șugubăț.

Nu primesc însă răspunsul așteptat, fapt ce mă face să cred că ea nu e întrutotul conștientă de cele spuse anterior. Mai degrabă, cred că levitează într-o adâncă și incontestabilă transă. Trece prin acea stare de exaltare care deconspiră cea mai sinceră juisare. Ceva ca un fel de detașare de această lume, de acest spațiu în care, undeva în depărtare, într-o lumină oarbă, întrezăresc doar câteva acoperișuri în șarpantă, clădiri cenușii, cu proporții adecvate la raportul distanțelor la care se află. Și mai văd un luciu metalic poleind ceea ce ar trebui să fie cer. Același gălbui liniștitor ca și cel prelins în această clipă în apropierea mea, împrejurul nostru. Căci decid să aprind veioza de pe comoda de alături. Vreau s-o privesc. Vreau s-o văd dormind. Cu riscul de a o trezi, reglez lumina la o intensitate medie. Doar atât cât e necesar să observ anumite amănunte, mai ales formele minione ale corpului său, aceste proporții pe cât de mici, pe atât de perfecte. Aceste dimensiuni infime, întocmai așa cum ador la orice femeie, căci știu că, datorită mărimilor, și peste zece ani, și peste douăzeci, dar și la bătrânețe vor rămâne la fel. Ca și această piele, de un alb ca de marmură. O pojghiță subțire, întinsă la maxim. Precum hârtia imaculată, doar pe alocuri lăsând să se întrevadă câte un firicel albastru, ca și cum cineva ar fi schițat geometria unei rețele schematice undeva dedesubt, pe o altă foaie. Pe una ascunsă de orice ochi iscoditori. La fel cum fac și eu când trasez posibilele combinații ale pieselor principale de pe tabla de joc. Le creionez și apoi le acopăr cu ceva semitransparent. Ca să pot să le văd doar eu în clipa atacului decisiv. La fel ca acum, când, după o mișcare lentă, precum o lină alunecare pe sub valuri de mătase naturală, pe omoplatul ei stâng observ semnul văzut și în clipul expediat de ea: ochiul lui Horus. Doar un tatuaj, gândesc. Dar, la o scrutare mult mai atentă, realizez că respectivul simbol e de fapt un semn din naștere. La fel ca negul din regiunea pubiană, adică tocmai acolo unde începe muntele lui Venus. Neg pe care îl văd și mai clar când, răsucindu-se ușor, desprinzându-se de mine, întorcându-se pe spate, face ca pledul de poliester să alunece de pe noi, să cadă pe covorul ciocolatiu. Fapt ce mă obligă să recurg la următoarea mișcare. Cât se poate de firească în acest caz. Așa că, străduindu-mă să nu o trezesc, cobor ușor din pat și, în loc să ridic pătura, rămân înmărmurit. În genunchi. În fața ei. Căci sub pat observ un dreptunghi de carton lucios. E o poză realizată în stilul sepia. Și-n această fotografie mă văd pe mine. Așa cum nu țin minte să fi arătat vreodată. Am părul prea lung. Și am acea vârstă pe care încă n-o am.

Și mai e ceva în această poză. E casa din clip. Aceeași. Undeva în planul secund. Un edificiu impunător, însă mult mai îngrijit decât cel văzut în filmul trimis de ea. O casă cu obloane proaspăt vopsite, ce par a culisa în cadrele lor, căci sunt închise doar pe jumătate, lăsând astfel să se întrevadă o parte dinăuntru. O lumină caldă, inundând interiorul. Tocmai acea fluctuație de culori ce mă face să cred că fotografia din mâna mea nu constituie doar un trucaj ieftin. Totul e cât se poate de adevărat. Ca și aceste rețele de rigole încadrând marginile imaginii. Ori câțiva bolovanii de pavaj, îngrămădiți lângă masa de piatră pe care tronează câteva piese de șah. Totul e întocmai așa cum nu țin minte să fi fost vreodată, constat când o văd schimbându-și poziția corpului. Întorcându-se înspre mine. Îndepărtându-și puțin picioarele. Doar atât cât să se vadă aceeași formă minusculă a faldurilor labioscrotale, de un roz-zmeuriu, ce înconjoară deschiderea organelor erectile. Doar atât cât să înțeleg că, în esență, chiar dacă în aceste momente ar trebui să mă manifest oarecum ostentativ, constat că, de fapt, nu pot să apelez la asemenea uzanțe. Căci imaginea din fața mea e mult prea infantilă. Pare mai degrabă cea a unei copile, protejate de emanații reci și subtilități somnolente, în care dăinuie aceeași adiere arctică a amorțelii aproape mortuare.

– Adu șahul, îi aud îndemnul atât de nesperat când ceasul de pe comodă indică 3 și 3 minute. 

– Adu-l, repetă ea, sesizând nepriceperea mea de moment. E în al treilea sertar din dulăpiorul de lângă ușa din living. E sub un vechi album de fotografii, pe care poți să-l aduci și pe ăla. Doar ca să-ți explic ceva important.

– Poza, aproape că mă răstesc la ea, manifestând o suspiciune maladivă. Această poză, zic arătându-i bucata de carton din mâna mea, de unde o ai?

– Mai întâi, adu șahul, ripostează ea, ignorând orice explicații. 

– Bine, cad de acord. Bine, repet ieșind, ca peste câteva clipe să revin cu albumul de fotografii și cutia din lemn de santal. 

O găsesc însă așa cum am lăsat-o: fără nimic pe ea. 

– În van te folosești de această puritate a ta…, încep, dar nu îmi termin ideea. Mă văd întrerupt:

– Nu știam cine sunt până n-am înțeles cine suntem. Noi doi. Amândoi, împreună, se explică și mă privește prelung. 

O lacrimă de nuanță diamantină îi alunecă pe obrazul drept. Un strop lucios, ca de gheață topită. Ca ceva mult prea viu. De parcă eliberat tocmai din străfundul inimii sale. Dinăuntrul acestui corp fragil pe care acum îl îmbrățișez și, pentru prima dată de când o știu, am senzația că îmi aparține întru totul. E a mea, așa cum presupun și cred, cum simt cât se poate de clar că a fost. Doar a mea, dintotdeauna. 

– Șahul! brusc se desprinde ea de brațele mele și smucește și cutia cu piese. Apoi, întinzându-se pe covorul ciocolatiu, continuă aproape abrutizant: 

– Lasă-mă să aranjez figurile întocmai așa cum ar trebui să fie aranjate ca să putem continua una din partidele noastre. Un meci neterminat. Ca să poți să-ți amintești ceva important. 

– Nu pricep, bat în retragere. Lara, insist, fii, te rog, puțin mai explicită.

– Lara Klaret, se prezintă ea. 

– Klaret? rămân nedumirit, amintindu-mi că acest nume e imprimat și pe pandantivul din casa mea. Pe ochiul lui Horus.  

(va urma)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5