Patria ca poem al existenței Poetului

După evenimentele din decembrie 1989 a existat o explozie lirică ne cunoscută în istoria literară română. Cu toate că s-a încercat să fie explicat acest fenomen spontaneu, dar, totuși, explicațiile nu ne-au convins.Acest fenomen se poate exemplifica prin tradiția poetică cu nimic mai prejos decât a multor literaturi cu data inițială mai veche.Pot să amintesc poeții interbelici a căror înrăurire biografică s-a exercitat direct până acum, iar istoricește rămâne durabilă.

Apoi, în al doilea rând, să nu uităm de Eminescu și este cu neputință să despărțim drumul vreunui poet de-al nostru existent în istoria literaturii sau nu, de iluminația acestui Luceafăr. Pe Eminescu îl înțeleg ca un termen congener și nume unic national, indiferent de timpuri istorice, politice și loc. Apoi, coborând pe treptele vremurilor literare, pașoptiștii al căror rezonanță contemporană constă mai puțin în ce era stilisticește nou la acea data și mai mult în înțelegerea istoriei, înțeleasă ca o repetare de prototipuri și ca o înfățișare eroică a umanității. Poezia inventivă a lui Ion Budai-Deleanu nu este străină de contemporani, iar Văcăreștii și Dimitrie Cantemir și-au găsit în lirica de astăzi urmași loiali.Nu-l uit nici pe Nicolaus Olahus, cărturarul elegiac, și mulți alții, repetați și azi în felurite proporții și identificați într-o vocabulă veche, într-o într-o întorsătură de frază lirică, într-o  viziune, adaptați, se înțelege, la temperatura actualității..Chiar dacă tradiția poetică nu are mai mult de patru sute de ani și ceva, de la Dosoftei (1660), aceea orală, folclorică, este neîndoios mult mai veche și umple un mileniu. Această literatură, edificată în momentele de liniște și pace, destul de rare, a unei istorii zbuciumate dar și frumoase,și-a găsit în poetul român de azi un ecou vibrant ca un răsunet.

Poetul român, în al doilea rând, este frisonat de sentimental universului și nemărginirea lui. O parte din ei au meditația conceptuală ori elegia nebuloasă, lirica fără metafore, sau experimental. O parte din ei nu concept liricul fără deformare, sau eposul, sunt fără viziune în extensie cu substrat teoretic. Poeții noștri au o percepție pentru elemente și numenii universali sunt pentru ei material lirică, înfățișată într-o substanță locală..Sunt unii care pot vedea în aceasta un simțământ anistoric, o lăudăroșenie disgrațioasă, o laudă a forțelor oculte. Însă primitivul se sperie de element, divinizează focul fiindcă nu-l simte și nu-l cunoaște și e pentru el o reacție chimică distructivă, exorcizează apa care îl năpădește fiindcă e pentru el o stihie.Consensul cu universal e nota poetului rom\n, nu groaza de elementar.Pământul, focul, apa, aerul sunt termenii lumii cunoscute, dirijate după legi ne-ignorabile, în care omul din spațiul carpato-danubiano-pontic s-a inițiat. Echilibru românesc și cumpătarea   vine de la daci sunt semnele cunoașterii legităților universal și ale echilibrului lor. Nimic excesiv nu-l atrage pe Scriitorul din țara noastră.El nu admite stranietatea decât ca un termen dialectic,Pentru poetul român nu spaima, nu groaza de primate și elementar, cu armonia și consensul cu universul.Stihiile nu-i sunt pe plac și nu întâmplător în poezia română a vibrat foarte rar un răsunet marin, deși marea a fost geograficește o margine sempiteră. Nici Epsitulae ex Ponto sau Pontica – „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți.ale lui Ovidiu nu a influențat pe poetul român.

Poetul român cântă câmpia, laudă pământul, câmpia și holda, ascultă mirabila fecundație, e prin urmare un teluric germinativ.Poemele anotimpurilor și rotirea cosmică în temeiul prezentului răsfrânt în viitor le descoperim în poezia contemporană.Poetul român cu pletele în vânt sau poetesa cu rochia albă mulată  pe pulpele-i apetisante  le plac întinderile campestre căci poeții noștri au sensul infinitului raportat la condiția lui umană.Visul himeric, ultramarin, tot ce se extrage din orizonturile lui echilibrate e înlăturat.Câmpia întinsă arsă de vipia verii cu calul viguros secvențiind orizontul cu goana lui, contemplația infertilă, cu gândul la fabulații de dincolo de zare, sau la Fata Morgana,, aceasta e rară și se naște ca un incident. Poetului nostru de pe meleagurile ancestrale ale țării îi place muntele, deoarece e în esența lui  un alpestru și a cântat mai degrabă pădurile de esență tare montană decât salcia plângătoare cum o face poeta Titina Nica Țene, și mesteacănul de podiș despre care a scris cu talent Anghel Dumbrăveanu.

Muntele și dealurile subcarpatine sunt semne eroice și o domă, e locul metafizic românesc laolaltă cu pădurea și viile. Strămoșii noștri erau un popor alpin și cultivau viile pe dealuri și s-au retras în munte și în codru;  o parte din aceste regresiuni, ce au dat permanență straturilor arhaice, a rămas și în condiția scriitorului de azi. În această situație în care se găsește el nu vede un înțeles retrograd și nici o evaziune de sub regimul zilei ci un termen de contact metafizic și de consultare ritualică a originarului.

Analizele și mai precis filozofia etapelor de dezvoltarea neamului românesc are, pe lângă expresia cumpenei cosmice, și pe aceea a roții în care momentele cronologice succesive sunt spiritualicește contemporane. Focul, apa, oxidarea, rugina, uscarea sunt elemente civilizatoare și nu expresii ale coroziunii sau ale morții. Cuvântul acvatic e privit ca un râu solidar cu omul , așa cum se exprimă Anghel Dumbrăveanu în”Fluviile visează oceanul “. Pe marginea apei săteanul își așeza vatra, iar solul nutrește apa.Cursul apei este privit rar ca un element melancolic și atunci mai cu seamă la poetul instruit pentru care acesta e o expresie culturală, așa cum descoperim la Lucian Blaga. Poetul cântă focul sub ipostazele lui civile ori afective, căci până și anatomia ia o formă elementară, repetând, prin inima pasională, flacăra universală. Totul echilibrat, nimic excesiv, poetic, nici-o expresie teribilă, însă mereu vizionară.

În ansamblu, acestea sunt desfășurate la proporțiile geografiei răsfrânte în egou și în spirit și trebuiau să dea o mare poezie și au dat-o, niciodată incidental, mereu neconjunctural, raportată la fundamental și nu la părelnic.

Dacă, ar fi să așez, ca într-o panoplie spirituală cartografică, toate spațiile poeziei românești, aș obține  fără îndoială imaginea țării mele, România, căci țara a fost întotdeauna, pentru poetul nostru, tema universală, fascinația lui, cheia de boltă a literaturii și temelia Marelui Panteon al culturii române.

Al.Florin Țene