De Ziua Portului Tradițional Românesc, un costum tradițional de călușar românesc a îmbrăcat cel mai cunoscut simbol al Bruxelles-ului. Dincolo de gest, un adevăr pe care Europa îl redescoperă: identitățile locale nu divid continentul — îl construiesc.

Duminică, 10 Mai 2026, statueta Manneken-Pis din Bruxelles a purtat pentru câteva ore costumul tradițional românesc de călușar. Ceremonia, organizată de Ambasada României în prezența Ambasadorului Andreea Păstârnac și a oficialităților belgiene, s-a desfășurat în cadrul tradiției locale de înveșmântare a statuetei — o practică ce datează din secolul al XVII-lea și care a transformat garderoba micului bronz într-o arhivă vie a identităților culturale europene, numărând astăzi aproape o mie de costume.

Costumul de călușar nu este un costum de scenă, este un mod de a fi împreună, cel al patrimoniului trăit, nu al celui declarat. Este expresia unui dans ritual — Călușul — înscris din 2005 în patrimoniul cultural imaterial al umanității sub egida UNESCO, unul dintre puținele elemente ale culturii populare românești care a obținut recunoaștere universală. Cămașa albă brodată, brâul roșu, betele încrucișate pe piept, clopoțeii de la glezne: fiecare element poartă o semnificație sedimentată de secole — purificare, coeziune comunitară, forță colectivă. Nu este un costum de scenă. Este un mod de a fi împreună.
∗ ∗ ∗
Importanța gestului de la Bruxelles depășește cadrul diplomatic. El ilustrează un principiu pe care construcția europeană îl afirmă în mereu în discursul public, norme și indicații, dar le aplică cu dificultate în practică, dar diversitatea culturală nu este un obstacol în calea unității, ci fundamentul ei. Europa nu este o identitate unică suprapusă peste cele naționale — este, mai precis, suma memoriilor locale care au reușit să coexiste, să se recunoască și, uneori, să se admire reciproc.
În acest sens, garderoba lui Manneken-Pis este una dintre cele mai sincere acțiuni ale proiectului european. Fiecare costum adăugat colecției este o mărturie că o cultură a dorit să fie văzută, că a ales să se prezinte nu neapărat prin argumente, ci prin forme, culori și simboluri. Alături de portul popular românesc se află costume din zeci de țări, comunități și instituții care au ales același limbaj — cel al patrimoniului trăit, nu al celui declarat.

Manifestările de acest tip au o valoare pe care statisticile diplomatice nu o surprind ușor. Prezența membrilor comunității românești în port popular, atmosfera caldă a ceremoniei, publicul mixt de români și belgieni — acestea nu sunt efecte secundare ale unui eveniment oficial, ci substanța lui reală. Patrimoniul cultural funcționează ca liant tocmai pentru că nu cere adeziune intelectuală, el invită la recunoaștere emoțională, la curiozitate, la respect față de ceea ce nu îți aparține, dar pe care poți și trebuie să îl prețuiești.

Într-un moment în care discursul public european este dominat de tensiuni economice, demografice și geopolitice, astfel de gesturi nu sunt accesorii — sunt necesare. Ele reamintesc că proiectul european s-a construit și pe convingerea că popoarele care își cunosc și respectă reciproc culturile sunt mai puțin susceptibile să se privească ca adversari. Patrimoniul nu rezolvă crize, dar contribuie la crearea acelui fond comun de înțelegere fără de care soluțiile politice rămân fragile.

La Bruxelles, în dimineața de 10 mai, clopoțeii unui costum de călușar au sunat în centrul capitalei europene. A fost un moment simbolic și adecvat și, tocmai de aceea, semnificativ. Europa se construiește și astfel.