Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: © Ionuț Țene (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2024 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

După actul de la 23 august 1944 Armata Română aliată cu Armata sovietică începea operațiunile de eliberare a Ardealului de Nord, Ungariei și Cehoslovaciei de sub ocupația germană și de regimurile naziste sau fasciste. Soldații români au luptat eroic contra nemților și prin ”Operațiunea Praga” au dus lupte grele cu trupele germane până în data de 12 mai 1945, pentru că trupele generalului Ferdinand Shoerner, care conducea Gruparea de armată – Centru nu doreau să se predea. Era un nazist feroce. Deși pe 8 mai 1945, comandanții germani au semnat capitularea cu Aliații, unitățile germane conduse de generalul Schoerner au opus în continuare o rezistență acerbă față de români și sovietici. Armatele 1 și 4 române au dus lupte eroice în Munții Tatra lovind puternic rezistența nazistă. Peste 20 de mii de soldați români au murit în Cehoslovacia. Oașele lor împânzesc cimitirele eroilor din Ceho-Slovacia. Trupele române înaintau vertiginos și victorios spre Praga, dar sovieticii au ordonat generalilor români să se oprească pentru ca nu românii să elibereze eroic capitala Cehiei, ci sovieticii. Vestea capitulării germanilor a fost primită cu mare bucurie de militarii români aflați pe front, pe 8 mai 1945, dar, din păcate, alte câteva sute de militari români vor muri în ultimele lupte cu germanii, care nu doreau să se predea. În timp ce Occidentul petrecea cu artificii și șampanie pacea, militarii români cădeau în luptă pentru libertatea Europei contra nazismului. Unitățile române au primit ordin să continue lupta împotriva germanilor și după 8 mai 1945. Despre ultimele acțiuni ale militarilor români, în Arhiva de istorie orală se află înregistrate pe bandă magnetică amintirile generalului Dumitru Ghțescu – cavaler al Ordinului Mihai Viteazul (în timpul războiului căpitan – șef Birou operații Divizia 9 infanterie Dobrogea).

”Între 1-5 mai [1945] am acţionat în Cehoslovacia. Divizia 9 făcea parte din Armata IV română. Misiunea noastră era să ne regrupăm dispozitivul, să trecem la vest de râul Morava și apoi să înaintăm pe direcţia oraşului Brno-Praga. Starea de spirit a armatei noastre era foarte bună. Cu toții aflasem că în Germania lucrurile se vor schimba în curând şi se simţea oarecum o scădere a forţei combative a inamicului. Între 1-5 mai 1945, divizia noastră a trecut la vest de Morava şi urma să acţioneze în această zonă în care se afla postul de radio Donau. Acest post de radio se afla pe un platou şi consta într-un turn de antenă, cu lucrări de campanie, pasagere în jurul ei. Înălţimea la care se afla acest post de radio era circa 300 de metri. Aflându-se în dispozitivul de acţiune al nostru am primit ordin că să luăm legătura cu două brigăzi cehoslovace, care urmau să depăşeacă dispozitivul nostru şi să atace în direcţia postului de radio Donau. În adevăr, aşa s-au petrecut lucrurile, aceste două brigăzi au venit şi au intrat în dispozitivul nostru şi urma ca în dimineaţa de 8 mai să atace şi să cucerească zona în care se găsea postul de radio Donau. În dimineaţa de 8 mai au trecut la atac. Atacul a fost însă oprit de foc puternic german. Semnalez că în seara de 8 mai, în timp ce unităţile noastre se aflau în dispozitiv pe linia frontului au început să se tragă tot felul de rachete, câmpul de acţiune devenise iluminat puternic şi se stiga pe întregul front:,,Ura! Războiul s-a terminat. A început pacea!” În realitate lucrurile nu au stat aşa. Primisem ordin de la Armata a IV-a ca să continuăm acţiunea. La acest ordin erau anexate o serie de instrucţiuni suplimentare care pentru prima oară apăreau într-un ordin de luptă. Ni se comunica ce avem de făcut în cazul când germanii vor înceta lupta şi se vor preda. În seara de 8 mai şi în cursul nopţii de 8 spre 9 mai am trimis patrule formate din circa zece oameni conduşi de un ofiţer cu steaguri albe şi prin megafoane le adresam sumaţiunea de a înceta lupta întrucât Germania este acum condusă de amiralul Karl Donitz care a dat ordin de încetare a luptelor. Spre surprinderea noastră germanii nu au răspuns îndemnurior noastre. Văzând că atacul cehilor nu a reușit, cu aprobarea ofiţerului sovietic care controla activitatea noastră de luptă, am hotărât să continuăm noi atacul în ziua de 9 mai 1945. Am atacat postul de radio Donau după toate regulile, aşa cum făcusem pe toată durata războiului. După o pregătire puternică de artilerie când unele proiectile au lovit turnul de emisie, infanteria a pornit la atac. Nemţii au părăsit poziţia şi au început retragerea, organizând anumite insule de rezistenţă. S-a trecut la o urmărire a lor care a durat patru – cinci zile, până la 12 mai. Am făcut prizonieri, dar mulţi soldați germani s-au îmbrăcat civil şi au dispărut în imensul codru care era în spatele postului de radio. Așa a fost cucerit postul de radio Donau”. [Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1995]. Acest eroism al soldaților români nu a fost recunoscut de sovietici care au interzis ca românii să elibereze Praga. Există și o carte foarte bună apărută în comunism care s-a bucurat de mare succes în epocă: ”Radio Donau nu mai transmite” de Ion Gh. Pană, carte care am citit-o cu nesaț în perioada comunistă, gândindu-mă la eroismul soldaților români, unii veterani de la Stalingrad. Folosind texte din carte regizorul Sergiu Nicolaescu a realizat filmul ”Noi cei din linia întâi” în 1986. După această luptă grea de eliberare a Cehoslovaciei a început retragerea spre casă a Armatei Române îngreunată de sovietici care doreau ca militarii noștri să nu se întoarcă mai repede acasă în țară până ce activiștii comuniști îndoctrinau militarii cu noua ideologie comunistă impusă de recentul înscăunat guvern Dr. Petru Groza. În perioada iunie – iulie 1945, avea loc întoarcerea armatei operative în țară. Acest eveniment e descris exhaustiv de istoricul Alesandru Duțu, într-o cunoscută și apreciată carte. După ce a încetat operaţiile militare împotriva trupelor germane şi ungare (12 mai 1945), armatele 1 şi 4 române (aflate în subordinea Frontului 2 ucrainean) au staționat în bivuacuri (în afara localităților cehoslovace), timp de o lună, la aproximativ 90 km de Praga, în zonele Nem. Brod, Humpolec, Jihlava (Armata 1) și Zdirec, Nove Mesto, Bistrice (Armata 4). Generalul Constantin Bădescu făcuse joncțiunea cu soldații frontului II Ucrainean pentru eliberarea Pragăi. În retragerea dificilă pe jos cu militari români care parcurgeau 30 de kilometri pe zi sau cu trenuri de marfă oprite intenționat pe străzi, primii militari trec frontiera la Oradea la începutul lunii iulie. Pe drum soldații români refuzau îndoctrinarea activiștilor comuniști și la răscruci ridicau troițe în memoria camarazilor căzuți în luptă. (Alesandru Duțu, Armata Română în război, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2016).

România a trecut printr-un proces de început de control sovietic, iar alianța cu sovieticii a fost dificilă și adesea tensionată. În această perioadă, au avut loc mai multe incidente și conflicte între trupele armate române și cele sovietice, în special legate de chestiuni de control, teritorialitate și stabilirea noilor influențe sovietice în România. Oradea, fiind situată în vestul țării, a fost o zonă importantă strategic și a suferit diferite conflicte și incidente în această perioadă, inclusiv conflicte între forțe locale și ocupanți sovietici. La intrarea în țară a soldaților români se petrece un eveniment ocultat, din păcate, de autoritățile și propaganda de atunci, dar și de către istoriografie. În ziua de 14 iulie 1945, trupele Diviziei 11 Infanterie, conduse de generalul Constantin Bădescu defilează prin Oradea, după ce s-au intors pe jos, victorioase, din Cehoslovacia. La Oradea are loc un incident armat, o luptă strânsă, între soldații români în marș spre casă cu armata sovietică care se purta în țara noastră ca un ocupant. Militarii români erau furioși că în loc să se întoarcă într-o țară eliberată vedeau că rușii sovietici aveau o purtare de ocupanți. Soldații români care se jertfiseră pentru eliberarea unei jumătăți a Europei nu doreau să-și vadă țara ocupată de armatele sovietice. Dacă luăm în considerare memoriile unor veterani de război, ultima luptă a unor unități române este înregistrată în iulie 1945, când un grup de tancuri sovietice a tras, în municipiul Oradea, în coloana militarilor români care se întorceau din fosta Cehoslovacia, fapt care a determinat intrarea combatanților români în dispozitiv de luptă, aceștia trăgând în tancurile sovietice cu tunurile de artilerie. Tancurile au fost incendiate, topindu-se precum „zăpada”. Potrivit veteranului de război Ernestin Comșa „atunci au murit atâția băieți tineri, scăpați cu viață din război”. Mărturia veteranului de război Comșa este cutremurătoare și inedită, desigur purtând povara unei memorii încărcate de ani.(https://once.mapn.ro/press-releases/198). Peste o luna de zile, soldații români ajung la Făgăraș, localitate unde primesc vestea conform căreia Divizia lor se va desființa. Răzbunarea sovietică i-a ajuns pe soldații români. Comuniștii de la București au hotărât ca la 16 august 1945 ca Divizia 11 Infanterie să se desființeze și să se transforme în Centru de Instrucție al Infanteriei. Bătăliile pentru eliberarea munților Tatra sunt file de glorie pentru Armata Română, care a rămas demnă și la întoarcerea în țară, refuzând comunizarea cadrelor. Numărul total al morților de război ai Armatei Române care au fost raportați ca morți în Slovacia, potrivit statisticilor, este de 20.853 de militari. Sintetizând rapoartele deceselor militarilor români care au murit pe Frontul de Vest, cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor au identificat nominal 18.764 de morți de război ai Armatei Române. Se deduce în acest mod că circa 2000 de eroi nu au fost identificați nominal după ce au decedat, aceștia fiind înregistrați ca necunoscuți. Astfel, numai la Zvolen, în Slovacia, locul unde a fost amenajat cel mai mare Cimitir de onoare al eroilor români de pe Frontul de Vest, peste 400 de militari români sunt neidentificați nominal. Ultimele elemente ale trupelor operative române au intrat în garnizoanele de pace la 26 septembrie 1945, la peste patru luni de la sfârșitul războiului. Despre incidental armat de la Oradea din iulie 1945 dintre armata română și unități sovietice, luptă care arată dorința românilor de a fi liberi și de a refuza ocupația străină comunistă nu s-a scris și subiectul a fost ocultat atât de autorități cât și de istoriografie. Exagerând – poate – am putea spune că al doilea război mondial nu s-a încheiat pe 9 mai 1945 când se sărbătorește Ziua Victoriei, nici pe 12 mai 1945 când militarii români au cucerit Radio Donau și au urmărit militarii germani, ci în iulie 1945, când soldații români au luptat cu soldații unei unități sovietice care se considera în Oradea precum o armată de cuceritori, nu aliată. A fost un gest brav de asumare a suveranității și independenței României făcut de niște soldați români cu ani grei de război în spate și cicatrici adânci pe trupuri și în inimi. Consider că a fost ultima ”bătălie” din timpul celui de-al doilea război mondial din Europa, dintre două foste armate inamice în stepa kalmukă și doar parțial aliate pe frontul de vest. 

Ionuț Țene