Primit pentru publicare: 30 Nov. 2021
Actualizat: 2 Dec. 2021
Editor: Ion Istrate
© Maria Dobrescu, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

Decembrie. Toate bunurile spirituale se adună aici, ca un rest al lunilor ce s-au dus și ca o esență a întregului an. Aniversări, celebrări, comemorări, sărbători sunt făcute toate pentru a încheia socotelile cu anul care se sfârșește. Acum, se spune, se nasc mulți copii și mor mulți bătrâni. Aceste calcule, cu plusurile și minusurile lor, ne fac să simțim cât de viu este timpul, cu clipa de față și cu moștenirea lui. Este luna când ne bucurăm de Nașterea lui Hristos și ne îndoliem pentru eroii din Decembrie. Din păcate, pe memoria acelor zile glorioase începe să se aștearnă pulberea, așa cum peste mormintele celor care s-au dus s-a îngroșat colbul uitării. Și mă gândesc la Creangă, Nichita sau Petre Țuțea, ori la mulți alții, ratați de la ceremoniile lui decembrie în iureșul pandemiei, dar şi al artificiilor, caltaboșilor și șampaniilor.   

În decembrie, pe Petre Țuțea (6 oct.1902-3 dec. 1991) îl mai pomenesc doar câțiva sentimentali care l-au cunoscut, iubit sau i-au citit cărțile. El este un stâlp al culturii noastre, care a reușit să aducă multă neliniște metafizică atât intelectualilor, cât și torționarilor care l-au supravegheat și în libertate. Pentru cei din urmă, Petre Țuțea era dușmanul care întruchipa firescul, normalul acelei lumi convertite la valorile comunismului totalitar. Dar, chiar și de-a lungul celor 13 ani de pușcărie, cărturarul era mai liber decât călăii lui fără zeghe și cătușe. Opera – mai mult orală, decât adunată în volume, deși unii vizionari au avut norocul să-i consemneze enunțurile filosofice – și viața exemplară au făcut din el un Maestru, un model unic pentru toate generațiile. Mulți l-au monumentalizat, dar și mulți l-au uitat prea devreme. La 3 decembrie, trebuie să reamintim, s-au împlinit 30 de ani de când bătrânul Socrate român s-a ridicat la ceruri. Cele câteva rânduri nu se vor o comemorare, ci un remember și o invitație la reîntâlnirea cu un mare spirit, a cărui bucurie extremă era discuția cu un om deștept. “Am un mare păcat – i-a spus lui Andrei Pleșu, pe patul de spital –  îmi place inteligența. Când văd un om inteligent, mă simt de parcă aș face o baie…!”. Câți dintre noi gândesc așa, fără ca fericirea lui simplă să se refere la bani, avere, funcții ori onoruri? Petre Țuțea nu trebuie transformat într-un cult, într-un idol, pentru că riscăm astfel să ne rătăcim în ierarhii, ci să-l aducem din când în când printre noi ca pe un Maestru unic, un pedagog care nu seamănă cu nimic și cu nimeni și a cărui învățătură este ca un pom fructifer, ca o sămânță de grâu. El este modelul patriotului absolut pentru care neamul și țara sunt religiile, icoanele la care trebuie să ne închinăm, pentru că de-aici s-au ridicat bunicii și străbunicii, cei care au întregit România. În fond, el și aparține acelei generații din care au făcut parte Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica ș.a. I-au devenit legendare cuvintele de încurajare, adresate deținuților și gardienilor din închisoare: “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate, nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!” Despre viața lui Petre Țuțea, se pot citi multe mărturii ale celor care l-au cunoscut și vizitat îndeosebi după 1990, când filosoful a început să fie mediatizat, cam prea târziu, credem noi, pentru că, în 1991, s-a prăpădit, la vârsta de 89 de ani. A fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în satul lui natal, Boteni, unde trupul neînsufleţit i-a fost dus cu un car tras de boi.

“Am certitudinea invincibilităţii poporului român”

Ca și Cioran era un nonconformist, un filosof aforistic, a cărui gândire se întemeia pe valorile creștinismului și pe cele tradiționale ale neamului din care s-a ivit, pe care și le afirma, polemic sau provocând. “În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi a făcut unitatea înaintea Unităţii Italiei… E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt”. Iar despre creștinism spunea: “Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice”. Dar, pentru că era un spirit polemist, iar opera lui trebuie privită ca un șir de enunțuri apodictice, care uneori se contrazic într-un echilibru fertil, Petre Țuțea, cel care-și idolatriza neamul, a fost mâhnit în ultimele ceasuri de acest popor, mai ales după alegerile din mai 1990, când comuniștii au preluat puterea: “Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”. Cu toate acestea, mulți au perceput atitudinea lui demnă, curată și morală apropiată de cea a unui sfânt. De aceea, popularizarea, chiar tardivă a lui Țuțea, după 1990, a fost un câștig pentru cultura română, iar pentru noi a adus fiorul și bucuria unei revelații. Rară, cum din ce în ce mai rare sunt lucrurile bune în ultima vreme. El ne arată ce înseamnă să fim noi înșine, cum ar trebui să trăim frumos chiar și atunci când timpul ne întemnițează în celule strâmbe. Lecția lui este fecundă, căci Țuțea și-a asumat până la identificare modelul cristic. Îi suntem datori cu o pomenire a morții măcar în luna Nașterii lui Hristos.
___

Casetă

Petre Țuțea

„O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”.

„Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”.

„Singurul vehicul către Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni”.

„Cred că Dumnezeu mă urăște, fiindcă, dacă m-ar fi iubit, m-ar fi făcut ateu”.

„Acum, mai la bătrânețe, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire, nu există adevăr.”

“Ce pustiu ar fi spațiul, dacă nu ar fi punctat de biserici!”