Pierdut

S-au stins, doi ochi, ca două stele;
S-au stins, de-atâtea lacrimi grele.
Nu stinși de ieri, azi, ci demult.
De tare mult timp, acest tumult
A făcut stelele să plângă.
Purtau în ele cerul și viața;
Acum nu-și mai găseau speranța.
Vedeai în ei lucruri aparte
Acum, doar priviri reci, a moarte.
Un suflet cald, cum nu mai găsești,
S-a pierdut printre umbre lumești.
Colindă lumea în neștire,
Ca un tren fără oprire.
Căci , întunericul i-e tată
Și gara nu i-o mai arată.
Mamă îi este durerea,
Ce-a amărât până și mierea.
Azi, o inimă bate mai rar;
Se topește, timid, ca pe jar
Căutând, viu, neobosită,
Vremea aceea fericită
Când cântai împreună cu ea
În versuri mărețe, iubirea.
O fi greșit inima iubind
De durere o fi pătimind?
Iar de nu-i greșit, atunci, de ce
Fericirea rămâne rece
În fața inimii prea blânde
Ce în chin o să se scufunde?
Pierduți sunt ochii intre aștri;
Pierduți sunt ochii cei albaștri
Pierdută-i inima-ntre vise,
Ce au fost smulse, compromise.
Pierdut, sufletu-ntre poezii,
Așteaptă, sperând c-o să revii.
Pierdut în vremea ce nu vine
Și gândul lui stă tot la tine.