POEM DE MARIN IFRIM
.

.

.

Doar pielea mai are ceva din omul real

Sunt între zeii secundelor, între niște întreceri oraculare dospite cu rahat.
Și eu sunt aici. Cu nasul meu. De vină că sunt. E simplu. Nu sunt altfel
Decât ceilalți. Sunt cetățean. Inclusiv de onoare. De parcă m-a născut
Mama în primărie. Din când în când, când nu pute a buci de primar
Nou și nouț, îmi întind botul pupăcios spre singura ureche democrată
Din jur, și-i zic cu poftă că o iubesc. O ureche. Restul e corp suprarealist.
Eu scriu și în orb. Am desenul semnelor. Mai mereu, sunt în fundul unor săli
Pline cu prezidii golite de sens. Nu pot rotisa fese de fesene,
Sunt doar aici, într-un fel de casă a cuvintelor întinse pe pâine, mânjite
Cu magiun de primar la prima vedere. Se arată pereții viitorului,
Ca și cum pereții n-ar mai fi văzut vopseluri, culori, lumini. Sunt siderat.
Văd tot ce nu există, tot ce e ascuns. Îmi întind șoapta către Îngerul
Meu de protocol. Îmi zice să tac. Tot timpul. Și din când în când tac.
Devin spectatorul care sunt. Asta e piesa: mortul mișcă, limbutul se trage
De virgule, omul anului coboară între oamenii zilelor, sala e plină de
Idioți, trăiască patria, că e multă și e generală. Nu lipsesc nici popii.
Totul e tradițional, canin-mioritic. Mușcă cine poate. Viață de rahat.
Ultima ședință. Noroc cu pesimistul căruia nici prin gând nu-i trece
Că mâine dimineața, acum, aseară, oricând, există niște țâțe deasupra
Everestului. Calde în vârful gheții. La final, sala a rămas cum era, goală.
De pildă. Nu mai avem nimic sfânt. Suntem simulacre. Doar pielea
Mai are ceva din omul real, din ființa pe care să pui mâna și să taci: viața.