POEM DE MARIN IFRIM

După 40 de zile, un poem uscat

Aici și acum, un preot și-un dascăl murmură iarbă verde în farfurii. Ce fețe
Cutate, cu mici excepții, parcă ar tuna și ar fulgera îngerii muți din pământul
Celui care e numai pământ de apă și flori. Un cântec scurt, trecut prin harfele
Cromatice ale bisericii, un semn scurt spre ultimul drum al celui care ar fi
Trebuit să fie, și el, aici, vibrații în ozon, lumini pline de ger, chipuri tinere
Amestecate cu fețe definitive. Așa e întotdeauna. Mâncarea nu se mai duce-n
Locul ei, vinul nu se mai urcă în sus, spre glande tiroide, e totul așa de static
Încât orice mișcare e lege fizică. Lacrimile nu mai au gravitație, pământul
S-a mutat dincolo de nori. O fi vorba despre Rai. Nimeni nu înțelege cum
Crește iarba printre farfuriile de ceremonie, a cutumelor. Ai zice că nu
E vorba decât despre nemurire, după felul în care fiecare pleacă acasă spre
Eternitatea sa, bucuros de celălalt, un grup de oameni, mai ușori cu un înger
După această despărțire de până data viitoare, unul câte unul, din ce în ce mai
Puțini aici, mai mulți dincolo. Iartă-l Doamne pe robul Tău Dan Manolescu…