POEM DE MARIN IFRIM
 

E îngerul meu. I-au picat toate penele. Își pierde inventarul

M-am născut cu o maimuță pe umărul stâng și cu un înger pe umărul drept.
Curat echilibru. Să ai sub urechi asemenea (stră)vietăți nu e dat oricui. Am avut
Ursitori. Toate îmbrăcate în culori pe care pictorii le tot irită de câteva milenii,
Fără să poată reda albastrul de înger, verdele de maimuță, diferența dintre
Cer și copac. Încă se pictează în peșteri, încă maimuțele mănâncă banane crude.
Phanta rhei, sau cum îmi spune cărturarul Georgică Manole: fiesta lente. Ca atare
Nici eu, nici maimuța nu prea am ajuns prea departe. Sunt în timpul mersului.
Tot înainte cu pașii, tot înapoi cu gândurile. Sunt un fel de povară pentru
Mine însumi. Maimuța de pe umărul stâng îmi apare din ce în ce mai rar sub
Căușul palmei, când vreau să o pipăi, ca și cum ar fi vreo pisică mitologică.
E doar o maimuță care nu vrea să mă mai considere ( stră)nepot. Dumnezeu știe.
O văd tot mai rar, prin grădini zoologice, la târguri cu animale exotice, în
Emisiuni TV. De exterminare subtilă. Știu că maimuța de pe umărul meu
Se stinge și n-o să mai fiu o planetă. Dincoace, pe umărul meu drept, îngerul
Are de gând să-mi pună vată-n timpan și să caute alte șoapte pentru alte
Figuri de stil retro. E îngerul meu. I-au picat toate penele. Își pierde inventarul.
Și nici măcar nu va fi avansat după câte a tras din cauza unui om cu ursitori.
Cu porunci clare. Și-a făcut datoria. Cu puțin noroc, putea să devină ”Îngerul marin”,
Un fel de albatros la fel de frumos precum cioara românească de pe arăturile
Patriei sau de pe trecerile de pietoni din centrul orașului. Cer și copac, rădăcini de
Vârfuri și vârfuri de abis. Între un înger și o maimuță, pe umărul meu,
Cel care-și înmoaie cioara în cerneală roșie când scrie despre el însuși…