POEM DE MARIN IFRIM

 
Gogu

Nu noi putem milui cu adevărat, că n-avem de unde. Pe scurt, orașul meu
Are un fel de cerșetor, un ins care pute și care are față de înger.
Îi dau pomeni, îl miluiesc fără ca să mă gândesc la sufletul meu
Cine știe pe unde risipit. Îi dau și mâncare, și ultima franzelă din
Banii mei chibzuiți. Îmi mulțumește, când îmi zice ”domnul marin” când
”nea marine”. Ar trebui, în astfel de clipe, să-i pup mâna. Eu care nu
Mă gândesc la indecențe. Îl cheamă Gogu și arată ca un înger jegos,
Nici măcar nu știe că există. Se uită la mine ca la Abecedar. Mă simt
Foarte puțin, nu pot să-i dau decât să mănânce. Nu l-am văzut niciodată
mâncând. Cred că nu mănâncă, cred că nu bea, cred că varsă lumină
peste bucate. Îl cheamă doar Gogu și ar trebui să rămână doar Gogu,
nu spun această poveste pentru a-l face celebru. Tot de pomană ar fi.
Acum cinci zile, am pomenit trecerea unui poet prin viață, un Dan
Manolescu. Mi-am anunțat cerșetorul de serviciu să fie prezent la
Colivă. Să-i dau ceva din sufletul lui Dan. Am uitat să-l chem, cum convenisem.
Parcă mor. Azi l-am văzut în piața de legume. Mi-am cerut scuze. I-am
Dat niște bănuți, ceva cu care nu putea să cumpere decât respirație, și
m-am simțit dintr-o dată frate cu îngerul meu păzitor, Gogu.