POEM  DE  MARIN  IFRIM

E prea târziu ca să mai stric vreun suflet, mă sacrific

Cine a simțit măcar o singură dată ce ciudată e viața nu-și va mai pune
Întrebări nici în lumea de dincolo. Mă întreabă iubirea pe cine am iubit
Eu cel mai mult. Și răspund: Pe mine însumi. E prea târziu ca să mai stric
Vreun suflet, mă sacrific. Toate la timpul lor. Acum e vremea sămânței
Din miezul iubirii. E timpul să văd ce și de ce am iubit. Niciodată nu se
Poate ști ce e sub zăpada unor iubiri fierbinți, ce ghiocel fabulos anunță
O nouă primăvară. Alta decât noi, cei care nu știm să ne iubim decât pe
Noi înșine. Încă văd frumusețea, încă aud vorbele ei dulci, încă gândesc
Ca și cum mi-aș da explicații critice mie însumi. Pot să înțeleg de ce nu
Sunt în miezul iubirii. Am toate temperaturile în bietul meu corp. Și nici
Măcar nu știu de unde izvorăște căldura, frigul, fierul fluid, aurul din
Ochii mamelor. N-am explicații. Parcă m-ar fi scris Shakespeare. Ca pe
Un fel de sonet cu unghiile tăiate, un poem cu pământ sub limbă. Și nu
Sunt decât în fața unei întrebări vitale. Cei care pun întrebări știu și
Răspunsurile, însă, vor dovezi, certitudini, brume de toamnă pe suflete.
Chiar așa, habar nu am pe cine am iubit eu cel mai mult. N-am cuvinte.
Timpul e așa de scurt încât nu știu pe umărul cui să pun mâna cu care
Se jură pe Biblie. I-am iubit pe toți cei care au fost înțeleși de mintea
Mea simplă: părinți, frați, copii, iubite, prieteni etc. Nu prea m-am iubit
Pe mine însumi. Din lenea de a plânge de fericire pe propriul meu umăr.
Mereu de la capăt, după legile inimii, am iubit tot ceea ce iubesc și acum.
Și mâine. Mai mereu sunt un piept în căutarea unei inimi care poate iubi.
Ce titlu de șlagăr mondial: ”Te-am iubit doar pe tine”. Gura păcătosului
Nu mai cântă. Are ceva în gâtlej, viață cu noduri marinărești. Ceva marin.