POEM DE MARIN IFRIM

 
Întind mâna spre aceste cuvinte, cum mutul își simte limba

Vreau să mă duc și eu la un academician, cu versuri cu tot, să-i spun că am
I(r)nima în centru, între plămâni, nici în dreapta nici dincolo. Și că tot timpul
Am o gură care vorbește fără ia, de la ei, vorbitorii. Nu mă mai
Obosesc, peste tot, toate gurile sunt de canal. Ai zice că pământul
Trebuie plombat inclusiv în aurul dentar al unor timpuri belite
De râs. La (ș)lagăr cu mine, neputinciosul democrației mai fixe decât
Ora exactă. Să mor de istorie. Și atât. Vreau să inventez perne
Pentru cap, saltele cosmice, chestii din astea de lăcătușerie.
Doar ca să nu fiu singur, să nu întind mâna în locul din care i(r)nima
Tocmai pleacă în alte continente. La muncă. Am irișii cu ochii pe ceas.
O anomalie biologică, mă uit la timp cumva câș. Cred în
Lumini cu ochi. Am văzut ce se află la rădăcina unui ochi, amănunte.
Întind mâna spre aceste cuvinte, cum mutul își simte limba
Visând alfabete. Ce tocmai iubesc, mă face mut în numele tăcerii.
O oarecare tristețe e de neevitat, există orice și fără mine. Iubesc
Tot ce nu încape în aceste litere ca de obicei prea puține…